Ţi-a venit în minte un gând bun? Opreşte-te! În nici un caz nu te grăbi să-l pui în practică fără a-l examina, fără a medita. Simţi în inimă vreo înclinaţie bună? Opreşte-te! Nu te lăsa dus de ea. Consultă Evanghelia. Vezi dacă gândul tău cel bun, înclinaţia ta cea bună sunt conforme cu sfintele învăţături ale Domnului. Vei vedea foarte repede că nu există nici o legătură între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, de aceea el însuşi a devenit rău, după cum o mâncare delicioasă şi sănătoasă, devine otravă când este amestecată cu aceasta.
Păzeşte-te să faci binele firii căzute. Făcându-l, vei lucra la propria ta cădere, vei cultiva în tine părerea de sine şi mândria, şi vei sfârşi prin a te asemăna bine cu demonii. Dimpotrivă, împlinind binele după Evanghelie, ca un adevărat şi credincios ucenic a lui Dumnezeu-Omul, vei deveni asemenea cu El.

Domnul ne porunceşte să renunţăm complet la firea noastră cea căzută şi să urâm toate pornirile ei, nu numai cele ce sunt cu evidenţă, rele, ci toate fără excepţie, chiar cele ce ni se par bune. Este o mare nenorocire să dai urmare dreptăţii firii căzute: lucrul acesta se va sfârşi cu respingerea Evangheliei, cu respingerea Mântuitorului, cu respingerea mântuirii. “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte … chiar şi viaţa sa nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26), a spus Domnul. Comentând aceste cuvinte Varsanufie cel Mare dă următoarea explicaţie: “Cum poate renunţa un om la sine însuşi? Înlăturând doririle sale fireşti şi urmându-L pe Domnul. De aceea în mod precis Domnul vorbeşte aici de lucrurile fireşti şi nu de cele nefireşti. Într-adevăr, dacă cineva s-ar lepăda numai de lucrurile nefireşti, n-a lăsat nimic dintr-ale sale pentru dragostea de Dumnezeu, căci cele împotriva firii nu-i aparţin. Dar cel ce a renunţat la cele normale se întreabă mereu cu apostolul Petru: “Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă ? ” (Matei 19, 27). El aude vocea binecuvântată a Domnului, care-L asigură prin promisiunea Sa, că va primi ca moştenire viaţa veşnică (Matei 19, 28-29). Petru, care nu era bogat, la ce a renunţat ca să se preamărească, dacă nu la dorinţele sale naturale? Căci până ce omul nu moare trupului şi nu viază duhului, sufletul său nu poate învia. Un cadavru n-are dorinţe naturale; la fel cel ce duhovniceşte este mort faţă de trup. Dacă a murit trupului cum se face că dorinţele fireşti mai trăiesc în tine? Dar dacă n-ai atins această măsură şi din punct de vedere spiritual eşti încă un copil; smereşte-te în faţa unui duhovnic care “te va certa cu milă” (Ps. 140, 5) şi nu face nimic fără a-i cere sfatul chiar dacă lucrul ţi se pare bun, căci lumina dracilor se preface mai târziu în întuneric.

În vremurile noastre, atât de încrezătoare în realizările lor, cei mai mulţi dintre oamenii care se declară creştini şi care afirmă că ei fac multe fapte bune, se străduiesc în realitate să îndeplinească dreptatea firii căzute şi resping cu dispreţ dreptatea Evangheliei. Oamenii aceştia să asculte ce le spune Domnul: “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 8-9).
Cel ce se conduce după o dreptate omenească este plin de sine, de aroganţă, de orbire; se predică pe sine, îşi face publicitate, îşi trâmbiţează faptele sale “bune” fără să ţină de loc seama de avertismentul Domnului (Matei 6, 1-18). El răspunde cu ură şi cu răzbunare celor ce cuteză să-şi deschidă gura pentru a se opune într-o manieră întemeiată şi bine intenţionată “dreptăţii” sale. El se simte foarte îndreptăţit să primească recompense pământeşti şi cereşti.
Dimpotrivă, cel ce ţine seamă de poruncile Evangheliei este mereu cufundat în umilinţă. Aici, când compară măreţia poruncilor şi puritatea lor cu felul în care le îndeplineşte, recunoaşte mereu că eforturile sale sunt departe de a fi suficiente, că ele sunt absolut nedemne de Dumnezeu. Se socoteşte vrednic de pedepsele vremelnice şi veşnice pentru păcatele sale, pentru faptul că n-a rupt legăturile cu satana, pentru starea sa de cădere pe care o împărtăşeşte cu toţi oamenii, pentru perseverenţa în această stare, şi în sfârşit, pentru îndeplinirea total insuficientă şi adesea chiar potrivnică, a poruncilor. În faţa tuturor încercărilor, trimise de Providenţa divină, el pleacă capul cu supunere, ştiind că prin încercări Dumnezeu îi învaţă şi îi educă pe slujitorii Săi în timpul peregrinării lor pământene. El este plin de compasiune pentru vrăjmaşii săi. El se roagă pentru ei ca şi pentru nişte fraţi care s-au lăsat antrenaţi de diavoli, ca şi pentru nişte mădulare ale propriului trup atins de o boală spirituală, ca pentru nişte binefăcători, ca pentru nişte instrumente ale Providenţei divine.

(Sf. Ignatie Briancianinov, “Fărâmiturile ospăţului”, sursa: www.cuvant.arhiva-ortodoxa.info)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fărâmiturile ospăţului.

Comentarii