Toaca este o rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Bătută la diverse ore, toaca punctează timpul de peste zi, chemând la rugăciune şi slujbă. Atât creştinii din lume, cât şi călugării, cunosc sunetul bătutului în toacă, ce îi cheamă zilnic la rugăciune. Baterea în toacă, înainte de începutul slujbei, cheamă pe toţi creştinii în Biserică.

 

Toaca nu este o creaţie pur estetică

Toaca nu este o creaţie pur estetică sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins într-un act liturgic, este o rugăciune, este un mijloc de înălţare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic.
Cântecul toacei face legătura între pământ şi cer, între uman şi divin, între ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaşte. Toaca însemnă la început mijlocul cel mai simplu şi mai uşor de a chema pe creştini la sfintele slujbe, îndeplinind acest rol atunci când clopotele nu existau încă în cultul creştin.
În ritm de toacă şi-au potrivit creştinii paşii în primele secole, astfel încât şi în Biserica Ortodoxă Română s-a păstrat acest instrument străvechi, cu bogată semnificaţie spirituală.

 

Ce este toaca şi cum se realizează aceasta?

Toaca este un obiect liturgic confecţionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor întâlni trei feluri de toacă: toacă mare de lemn (fixă), toacă mică de lemn (mobilă) şi toacă de metal (tochiţă, fixă). Toată este în fapt o bucată de lemn, lungă de doi-trei metri şi lată de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, în capetele toacei de lemn se dau trei-patru găuri circulare, spre o mai bună rezonanţă a vibraţiilor produse de lovirea cu ciocănelele. Găsită în clopotniţe sau în curţile bisericilor, fixată în două sfori, sau rezemată de tocul uşii bisericii, aceasta este bătută la începutul sfintelor slujbe, sau în cadrul procesiunilor, cu două ciocănele realizate tot din lemn.
Toaca este uneori confecţionată şi din metal, aceasta fiind numită mai ales "tochiţă". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o şină mai lată, de cele mai multe ori curbată sau frumos ornată. Toaca de lemn are alături de ea două ciocănele de lemn, pe când cea de metal are două ciocănele de metal. Toaca de lemn poate fi fixă sau mobilă, pe când cea de metal este întotdeauna fixă (în clopotniţă, în faţa bisericii sau într-o latură a acesteia).
Toaca nu este o simplă scândură, tăiată ca o ulucă şi pusă în biserică, ci ea este un lucru sfinţit, un obiect de cult, o rugăciune. Precum icoanele, sculptura bisericească şi sfintele veştminte nu se fac la întâmplare, ci numai după un anumit tipic, şi cu multă rugăciune, tot aşa se face şi toaca. Doar cu rugăciune şi gând curat se caută lemnul special ales, lucrându-se cu migală, spre a fi perfect neted şi drept, fără nici un nod păstrat din vechiul copac. Toaca se face, după obiceiul păstrat din Tradiţia creştină, din lemn de paltin sau de cireş, pe când ciocănelele se fac întotdeauna din lemn de esenţă tare (corn, salcâm, carpen, etc).

Cum a apărut toaca în cultul creştin?

În perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, chemarea la sfintele slujbe se făcea personal, fiecare chemând pe cei ai săi, la ora şi locul hotărât în mod ascuns. După ce persecuţiile s-au încheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a început să se facă prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluând unele dintre instrumentele evreilor, ca legătură cu neamul lui Hristos, creştinii au întrebuinţat, pentru o perioadă instrumentul numit "tuba", care era un fel de trâmbiţă mai mică. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost înlocuită, în scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn.
Cu aceste ciocănele se lovea în uşile creştinilor, într-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bătaia în uşa fiecăruia s-a ajuns, în chip firesc, la bătaia într-un lemn special lucrat, printre casele creştinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea să fie numită "toacă".
Toaca folosită de creştini este atestată documentar încă din secolul al IV-lea. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, vorbeşte despre două tipuri de toacă, toaca de lemn şi toaca de fier, dând toacei şi o semnificaţie simbolică, de "trâmbiţă a îngerilor".
În actele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 787, se menţionează obiceiul de chemare la Biserică prin lovire cu ciocanul într-o scândură numită "Sfintele Lemne Sunătoare". Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de tocă şi strânse pe toţi creştinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, în anul 1646, consemnează obiceiul romanilor şi al grecilor de înconjurare a bisericii bătând toaca.

 

„Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune”

Bisericile şi mănăstirile ortodoxe de pretutindeni s-au înălţat în sunet de toacă. Astăzi, toaca nu mai este singura, ea găsindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugăciune. Te apăr de furtună." Prin sunetul ei, toaca ne îndeamnă să stăm treji, să păzim cetatea duhovnicească, sufletul. Să întărim străzile, să ascuţim armele duhovniceşti, credinţa, nădejdea, dragostea, postul şi rugăciunea.
Părintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar şi ca un cântec de durere şi de bucurie, vestind odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere." La prima bătaie de toacă începe şi prima bătaie a inimii noastre pentru Mântuitorul Hristos. Începe slujba!

(Sursa: www.CrestinOrtodox.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Toaca, un cântec al lemnului.

Comentarii