Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Trebuie să se vadă o evoluţie de la o Spovedanie la alta. Acest lucru nu mai poate fi sesizat dacă credinciosul merge din duhovnic în duhovnic. Nu se poate crea acea legătură personală, sufletească, dacă nu avem un duhovnic stabil. O legătură îndelungată între duhovnic şi credincios are mari beneficii pentru că preotul poate surprinde mai uşor anumite înclinaţii păcătoase şi-i poate da sfaturi mai precise, concrete, cunoscându-l mai bine. Dacă cumva credinciosul l-a auzit pe duhovnic spunând lucruri de sminteală şi nu-l mai poate cinsti după cuviinţă e bine să caute altul. Sigur că duhovnicul te poate şi încerca, însă acum nu particularizez... De asemenea, dacă cineva ajunge să-şi vorbească duhovnicul de rău, dacă ajunge să-l judece sau dacă nu-i inspiră încredere sau seriozitate, e bine să caute un alt duhovnic. Bine ar fi ca doar moartea să-l despartă pe credincios de îndrumătorul său duhovnicesc şi, de fapt, nici ea să nu-i despartă...
Trebuie depăşit "pragul ruşinii”.
E o mare problemă în ziua de astăzi depăşirea ruşinii, a jenei, pentru că pe zeci de căi media se cultivă egoismul şi slava deşartă. De aceea sunt încă mulţi cei care socotesc că-i nedemn pentru ei să facă acest act de umilire în faţa unui preot, chiar de ştiu că Hristos e Cel ce primeşte Mărturisirea şi că El a instituit această Taină astfel. Problema aceasta au rezolvat-o aparent romano-catolicii prin aşa-numita spovedanie auriculară, la confesional. În mare parte, elevii mei găseau salvatoare această inovaţie, "pentru că aşa ar putea spune chiar tot"... Însă nu au fost greu de convins că această practică nimiceşte pocăinţa din inimă, părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi ajută mult la repetarea lor. De obicei jena, ruşinea, apar în legătura cu păcatele ce ţin de sexualitate, dar nu numai. Dacă tot au ajuns la doctor, se cuvine a lua vindecare. Ruşine ar trebui să avem la săvârşirea păcatului, nu la mărturisirea lui. Oricum, ruşinea e semn al regretului, ar fi mai grav să nu existe ruşine. Sunt convins ca sunt mulţi cei ce toarnă cu seninătate fapte grave fără să le bată inima mai tare în piept. Unii Părinţi însă recomandă să se depăşească ruşinea pentru că Mărturisirea să aducă mult folos. N-aş vedea aici o contradicţie ci o vedere din alt unghi a problemei. În rugăciunile de dinaintea mărturisirii, preotul spune: "Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai făcut, ci toate mi le spune fără să te îndoieşti şi fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos". Care va să zică, Hristos-Mântuitorul ne ascultă şi ne iartă! Să nu ne ascundem, căci ne iubeşte; oare nu de asta S-a jertfit pentru noi? El nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă la El cu pocăinţă. Nu există păcat care să întreacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Îndrăzniţi, secretul Spovedaniei nu se divulgă.
Trebuie ştiut de către credincioşi că cele spuse la Spovedanie le ştie doar Hristos şi preotul. Duhovnicul nu are voie să divulge cele ce a auzit. Nu există motiv justificat pentru divulgarea conţinutului Spovedaniei, indiferent cât de grav sau în ce fel a fost păcatul mărturisit. Preotul care ar divulga cele auzite ar fi caterisit. E cunoscut cazul unui preot din Occidentul catolic care, în urmă cu vreo două secole, a fost condamnat la moarte pentru o crimă pe care nu o săvârşise; mai mult chiar, ştia cine este făptaşul, pentru că acesta i se confesase. A preferat deci să moară decât să divulge mărturisirea care l-ar fi salvat. Părintele Dumitru Stăniloae precizează că "preotul nu va râde vreodată de slăbiciunile lui (ale credinciosului n.n.), nu le va divulga şi nici nu-şi va manifesta surprinderea ascultând cele mai grele abateri ale lui”.
