Ne face o deosebită plăcere să răsfoim paginile unor cărţi mai vechi, descoperite prin anticariate sau donate de prieteni, spre a cunoaşte modul în care gândeau înaintaşii noştri despre om şi societate, despre bine şi rău, despre datoriile morale şi civice ale cetăţenilor, etc.

Recent, distinsa Eugenia Popescu, profesor universitar la Facultatea de Medicină din iaşi, cunoscut chirurg la Spitalul Sf. Spiridon Iaşi, aflând de strădania mea de a organiza un muzeu etnografic şi religios, mi-a dăruit o carte tipărită cu litere chirilice în tipografia pitarului Constantin Pencovici din Bucureşti în anul 1839.

 

Datoriile omului creştin

Volumul, scris de paharnicul Simeon Marcovici se intitula „Datoriile omului creştin” şi era dedicat Domnului Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica.

Demnă de relevat este ideea care străbate întreaga lucrare şi care este scoasă în relief chiar din „Închinăciunea” pe care autorul o face Domnului. Este vorba de luminarea poporului prin învăţătură. În consecinţă, nu ne mai surprinde elogiul pe care paharnicul îl face voievodului care a dispus întemeierea mai multor şcoli, cunoscut fiind faptul că „o naţie atunci numai poate fi fericită când oblăduitorii vor fi filosofi, sau filosofii vor fi oblădui”.

Consecvent ideii urmărite, paharnicul îşi dezvoltă opiniile în mai multe capitole din conţinutul cărora putem deduce centrul de greutate al preocupărilor sale. Astfel, putem menţiona: „Meşteşugul de a să mulţumi fiecare pe starea sa”, „Griji domesnice, fericire domesnică”, „Rugăciune domesnică”, „Plugarul”, „Meşterul”, „Jertfirea pentru binele obştesc”, „Puterea rugăciunii”, „Păcatul şi neştiinţa”, „Unirea”, etc.

 

„Să avem credinţă adevărată în Dumnezeu”

În cuprinsul acestora regăsim un interesant amalgam de idei iluministe, stoice, unioniste etc. Prin crearea unor „aşezământuri de învăţătură” de către Domn, autorul vedea principala contribuţie a acestora la „sfâşierea vălului neştiinţei”: „Aţi binevoit a grăbi cu vreo câteva veacuri civilizaţia României şi aţi zis: sfâşiesă vălul ce apasă duhul ţăranului; luminezese tot românul prin şcoale bine chibzuite şi aşezate în toate satele; vălul s-a sfâşiat, şcoalele s-au întocmit, întunericul a pierit; lumina s-a ivit triumfătoare şi în ziua de astăzi toată suflarea rumânească să bucură de darul învăţăturei, bine cuvintează cu lacrămi de recunoştinţă scumpul nume al Mării Voastre ca al unui adevărat părinte”.

Stoicismul paharnicului este prezent în îndemnurile sale ca fiecare să se mulţumească cu situaţia în care se află: „să ne mulţumim pe starea noastră, sârguindu-ne a o îmbunătăţi prin mijloace cinstite şi să fim cucereşi, adecă să avem credinţă adevărată în Dumnezeu şi virtute nefăţarnică”. După cum s-a putut constata gândirea creştină nu face decât să încoroneze aceste virtuţi, graţie cărora omul poate cunoaşte adevărata fericire: „Ce dar trebuie să facem ca să fim fericiţi? Să ne păstrăm inima curată şi cugetul nevătămat, să lucrăm fapte bune”.

 

„Lucrul cel mai de temeiu este omul”

În sfârşit, nu se putea ca un astfel de om care a trăit în preajma revoluţiei din 1848 să nu fie marcat de ideile timpului său. Desluşim în această privinţă o patetică profesiune de credinţă faţă de binefacerile unirii: „Neunirea unui norod este întotdeauna semnul premergător al desăvârşitei sale căderi”, „Unde domneşte unirea acolo este dragoste, frăţie, fericire, înflorire şi putere”. Nu trebuie uitat nici patriotismul paharnicului-cărturar. În caz de primejdie, sacrificiul suprem reprezintă cea mai înaltă „datorie” a omului creştin: „Dacă patria aflându-se în primejdie de pieire, cere de la noi cea mai mare jertfă, adică viaţa noastră suntem datori a o închina. A muri pentru patrie este moartea cea mai frumoasă şi mărinimoasă şi sfântă, căci are de sfârşit fericirea unei naţii a neamului omenesc.”

În esenţă, gândirea unui autor în care se întrepătrund idei înnoitoare ale vremurilor trecute şi prezente nu ne poate lăsa indiferenţi, întrucât reflectă o stare de spirit în care se puneau temeliile României moderne. Pe scurt, ea poate fi sintetizată într-o singură propoziţie revelatoare: „Lucrul cel mai de temeiu este omul şi în om Duhul lui cel nemuritor”.

Prof. Arhid. Ştefan HRENIUC

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cărţi vechi de învăţătură.

Comentarii