Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Slujirea cuvântului este esenţială preoţiei, face parte din cele trei slujiri fundamentale: învăţătorească, sfinţitoare, pastorală. Slujiri care trebuiesc privite în unitate, pentru că viaţa este unitate şi preotul este al unităţii. Slujirea cuvântului este esenţială firii umane înseşi, pentru că omul este fiinţă cuvântătoare: fiinţa care se distinge, se manifestă prin raţiune şi prin cuvânt.
Dar Dumnezeu însuşi ni s-a descoperit prin Cuvânt. A doua Persoană a Dumnezeirii este Fiul, Chipul şi Cuvântul Tatălui, şi prin aceasta este revelaţia Lui.
Cuvântul: revelaţie şi creaţie
- "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul", ne spune Sfânta Evanghelie de la Ioan (I, I). Tatăl se revelează prin Fiul care este Chipul şi Cuvântul Său, şi în Duhul Sfânt care este Duhul Său. Iar Duhul, în acelaşi timp, este viaţa, puterea, strălucirea Cuvântului Său; este Duhul Adevărului.
- Şi totul ne arată că Dumnezeirea în Ea însăşi este comuniune şi comunicare. "Dumnezeu are cuvântul şi înţelepciunea din Sine" zice Sfântul Atanasie .
Viaţa divină este comunicarea intertreimică, între Tatăl, Cuvântul şi Duhul. Şi astfel de la obârşie, cuvântul are menirea de a fi cale de comunicare între persoane; în Duhul, trebuie spus totdeauna, adică în acelaşi duh.
Cuvântul este în acelaşi timp: revelaţie şi creaţie. Actul creator dumnezeiesc începe prin: "Şi a zis Dumnezeu: să fie..." (Fapte I, 3). Şi făptura, cerul, pământul, universul, apar prin Cuvântul Său creator. Psalmistul proclamă .- "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Sale toata puterea lor" (Ps. XXXIII, 6).
Cuvânt şi duh dumnezeiesc
Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, şi pentru că se revelează şi creează prin Cuvântul Său, pentru aceia şi noi cei zidiţi după chipul Său, suntem prin ceea ce e mai reprezentativ în noi: "cuvânt", fiinţe cuvântătoare. - "Toate printr-însul s-au făcut" zice Sfânta Scriptură (Ioan I, 3). Dar numai pe Adam l-a făcut să fie "chip" al Cuvântului Său. Totul se naşte din dialog, din comuniune. Iar din dialogul cu Cel ce este prin El însuşi Cuvânt, se zidesc, iau existenţă şi viaţă: fiinţe cuvântătoare. "Noi gândim raţional şi vorbim, afirmă teologul nostru, Pr. Prof. D. Stăniloae pentru că suntem parteneri ai Persoanei care este ea însăşi Cuvântul personal şi a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale" -. "Şi a suflat Dumnezeu în el suflare de viaţă" zice Sfânta Scriptură (Facere II, 7).
Dumnezeu-Cuvântul insuflă prin Duhul sfânt "chipul Său lui Adam, omului. "Forma cea mai înaltă şi cea mai frumoasă pe care ne-o putem imagina despre creaţie zice şi un gânditor creştin contemporan, este aceea a unui raport intim şi trăit între fiinţe, din care una nu încetează să comunice celeilalte această posibilitate de a se crea.
Cuvântul, semnul de care se servesc oamenii pentru a exprima gândurile
Aceasta sugerează ideea unei adevărate filiaţii între conştiinţe şi Dumnezeu". A zidi dumnezeieşte, "după chip", înseamnă a insufla, inspira şi a sădi modelul divin, sau, ceea ce are Dumnezeu însăşi : cuvânt şi duh dumnezeiesc. "Prin Cuvântul şi în Duhul este făptura cea după chip", zice Sfântul Vasile cel Mare. De aceea Sfânta Scriptură vorbeşte de "răsadul" sădit de Tatăl, şi care rămâne. "Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Matei XV, 13). Acest răsad este chipul, zestrea noastră dumnezeiasca. Zestre care înseamnă universul nostru spiritual al revelaţiei, şi care se exprimă, întrupează în Cuvânt.
Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează constituie darul, bogăţia, unicitatea noastră. Iar cuvântul în înseşi definiţia lui obişnuită este tocmai această exteriorizare, comunicare, voce purtătoare a ei, voce purtătoare de sens, voce care, întrupează şi exprimă sensul şi sensurile existenţei, semnificaţiile ei. Pentru Fer. Augustin "Cuvântul este semnul de prim ordin de care se servesc oamenii pentru a exprima gândurile lor. Şi, după el, e imposibil să fie înlocuit prin vreun alt semn".
Conştienţi de sărăcia duhovnicească
Cuvântul e raza de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al spiritului. Este întrupare şi revelaţie a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia Dumnezeirii. Cuvântul este răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume. Animalul vorbeşte, e necuvântător, pentru că nu are acest univers spiritual pe care să-l exprime. De aceea Adam, omul le-a dat şi le dă nume tuturor. Revelează, desigur, şi animalul, ca şi întreaga creaţie pe Ziditorul ei, şi "adevărul lucrurilor". Aşa cum şi zice Psalmistul: "Cerurile spun slavă lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui vesteşte tăria... Ziua spune zilei cuvânt" (Ps. XVIII, 12). Întreaga creaţie e revelaţie, e "cuvânt", pentru ca revelaţia prin ea însăşi este creaţie şi mărturie a lui Dumnezeu-Cuvântul. Dar cuvânt ca revelaţie a persoanei, a unui univers spiritual pe care îl poartă în sine, după chipul lui Dumnezeu, are numai omul. Bogăţia sau sărăcia noastră spirituală ţine de această lume a adevărului pe care o adunăm în noi, mai mică sau mai mare, şi o exprimăm în cuvânt şi faptă. În acest sens se poate spune că "dreptul" fiecăruia se întinde atât cât adevărul pe care-l poartă şi roadele aduse de el în slujirea binelui, a vieţii. Şi pentru aceea Mântuitorul fericeşte pe cei "săraci cu duhul", întrucât aceştia, conştienţi de "sărăcia" lor duhovnicească, sunt permanent mistuiţi de setea şi foamea cuvântului, a adevărului, a dreptăţii, a iubirii, a curăţiei, a păcii... toate bogăţii ale "împărăţiei cerurilor".
Şi toată această bogăţie, potrivit revelaţiei, ţine de însuşirea noastră esenţială, de fiinţe înzestrate cu duh şi grai care constituie actul nostru de naştere la umanitate. Prin acest dar al spiritului şi al cuvântului - care se întrupează în acte ziditoare, a crescut, a progresat persoana umană. Aşa ne zidim după chipul şi asemănarea Dumnezeului-Treime şi ne îmbogăţim, în comuniune cu semenii, "cerul" nostru spiritual, semnificaţiile existenţei, limbajul, valorile pe care le realizăm.
