2. Problema egalităţii şi a unităţii în conştiinţa dogmatică a Bisericii

Fiind asemănarea Sfintei Treimi, Biserica, în fiinţarea ei, poartă şi ea un caracter antinomic: identitatea şi, în acelaşi timp, felurimea. Precum în Sfânta Treime fiecare Persoană este purtătoarea absolutei plinătăţi a Fiinţei Dumnezeieşti, tot aşa şi în fiinţarea noastră omenească fiecare persoană trebuie să devină, în înfăptuirea sa finală, purtător întregii plinătăţi a Fiinţei Dumnezeiesc-omeneşti, ceea ce reprezintă condiţia absolut neocolită pentru o unitate după chipul Sfintei Treimi. Căci dacă identitatea nu este deplină, atunci nici unitatea nu poate fi deplină. Problema unimii Bisericii este una dintre cele mai importante, în vederea actualităţii ei, pentru întreaga lume. Înţeleasă în deplinătatea ei, ea se identifică cu problema unirii omeneşti în general, în toate planurile: şi în timp, şi în spaţiu.

1. Oamenii caută Biserica

În vremea noastră ea ar trebui să se pună cu o deosebită ascuţime – în toată plinătatea şi adâncimea ei. Mulţumită înclinării fireşti a omului, omenirea întotdeauna năzuieşte către pace, către unire, către bine, ba chiar către Binele absolut; şi, în înţelesul lui cel mai adânc, acest avânt este căutarea lui Dumnezeu. Dar până astăzi aceasta nu a luat forma unei cunoaşteri conştientizate şi poartă adesea un caracter haotic. În ce ne priveşte, suntem convinşi că în adâncul sufletului oamenii caută Biserica, căci nu altundeva decât în Biserică se poate afla viaţa desăvârşită – viaţa după chipul Sfintei Treimi, potrivit cuvintelor lui Hristos: „Mă rog … ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine … Şi Eu slava pe care ai dat Mie, am dat lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie desăvârşit întru una” (Ioan 17: 20-23) .

Problema dobândirii unei astfel de uniri după chipul Sfintei Treimi este strâns legată de antropologia noastră creştină. De nu vom avea în vedere ce este omul, în ce sens şi în ce măsură este el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu vom putea rezolva problema unirii omeneşti. Pentru aceasta ne este de neapărată trebuinţă a crede că în gândul mai dinainte de veci al lui Dumnezeu-Făcătorul noi am fost concepuţi ca deplinătate a desăvârşirii.

Persoană. Individ.

Aşa cum am spus, oamenii posedă o fire comună într-o mulţime de persoane omeneşti. Această deosebire între fire şi persoană în om nu este mai uşor de înţeles decât deosebirea analoagă  între Firea Una şi cele Trei Persoane în Dumnezeu. Mai înainte de toate trebuie să ne dăm seama că noi nu cunoaştem persoana omenească în adevăratul ei înţeles, liberă de tot amestecul. Ceea ce noi numim de obicei „persoană”, „personal”, înseamnă mai curând individ, individual. Ne-am obişnuit să socotim aceste două expresii – persoană şi individ – ca aproape sinonime; întrebuinţăm deopotrivă şi unul şi altul pentru a exprima aceleaşi lucruri. Însă, într-un anume sens, individ şi persoană au înţelesuri contrarii”(in – dividum = ceea ce nu se mai divide, limita dezagregării, separaţiei; persoana  =  purtătoarea plinătăţii fiinţei comune).

„Câtă vreme persoanele omeneşti nu biruiesc mărginirile ce aparţin individualismului, vor continua să fie incapabile să-şi însuşească acea „împlinire universală” de care vorbeşte tradiţia creştină şi să poarte în chip real în sine întreaga plinătate a fiinţei. Persoanele neuniversale, aşa-zişii „indivizi omeneşti”, nu vor atinge întreaga unire universală în relaţie cu semenii lor şi vor rămâne doar în parte uniţi, în limitele putinţei lor ”.

Biserica este un singur „trup”.

Ca o concluzie a discuţiei privitoare la problema unităţii, putem spune că în mod esenţial „Biserica este una. Şi această unime este însăşi esenţa bisericii. Biserica este unire, unire în Hristos, „unirea duhului întru legătura păcii”(Ef. 4:3).  Biserica s-a zidit şi se zideşte în lume anume pentru unimea şi unirea tuturor, „ca toţi să fie una” (Ioan 17:21). Biserica este un singur „trup”, adică un organism şi Trupul lui Hristos, „pentru că şi într-un Duh noi toţi ne-am botezat ” (I Cor. 12:13) . Şi numai în singură Biserica este cu putinţă şi este de înfăptuit această adevărată şi nemincinoasă unire şi unime în taina iubirii lui Hristos, în puterea preschimbătoare a Duhului după chipul şi asemănarea Treimii Celei Deofiinţă ”.

Acestea sunt, pe scurt, temeiurile dogmatice ale problemelor propuse spre analiză, aşa cum sunt înţelese în Biserică. O astfel de viziune, în ciuda aparentei complexităţi, constituie premisa corectă a relaţiei noastre autentice cu Dumnezeu şi cu tot omul. „Moştenirea dogmatică a Bisericii nu este o doctrină abstractă, ci viaţa adevărată însăşi; şi nu constituie doar o „introducere” secundară către normele morale ce reglementează relaţiile concrete dintre oameni, ci însăşi expresia lor nemijlocită”.[1]

(va urma)
Bogdan Bratu şi Alexandru Mazarache

Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?.

Comentarii