Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Noua culegere de epigrame a celor 25 (din 50) de „păstorelişti” ieşeni (550 epigrame, la număr), îngrijită de Constantin Iuraşcu-Tataia şi de Eugen Deutsch (coperta: Constantin Zaharia şi Eugen Deutsch; grafică satirică: Gheorghe Bejenaru-BEJ; Editura „Ars Longa”, Iaşi, 2011), conturează portretul surprinzător al unei Românii amuzante, în tragismul ei existenţial, în care „E plină lumea azi de Prometei / De Narcişi şi de Parişi şi de zei / Ce îşi arată muşchii de bărbaţi / De-o clipă crezi că-s chiar adevăraţi” (Anda Andrieş), „lumea” fiind, desigur, cea parlamentară, care, „Cu mulţi farseuri, pretinşi strategi / (Căci ei prosperă prin colegii), / Pentru cei mulţi votează legi, / Iar pentru ei – doar privilegii” (Aurel Baican).
În lumea asta, urarea tradiţională, adresată conducătorului, izbucneşte firesc: „Conducătorule de sus, / Urarea ce ţi se cuvine: / Acolo unde ne-ai adus, / S-ajungi mai repede ca mine!” (Gheorghe Bălăceanu).
Bravii epigramişti ieşeni, rafinaţi observatori a artei guvernării, consemnează că, „Văzând prea multă sărăcie, / Guvernele au socotit / Să pună taxă pe prostie; / Privind în jur, s-au răzgândit” (Ştefan-Pungeşteanu Boboc), ei, epigramiştii, asumându-şi „curajul opiniei” tradiţionale româneşti: „Eu n-am să ies la drum în gura mare / Cât am în sac fitile meşterite / Căci numai anonima-i sclipitoare, / Tâmpeniile-s toate iscălite” (Ion Bolocan).
În România ultimelor decenii, Justiţia este „O doamnă oarbă ce agită / Un paloş lung cu lama lată, / Confuză, însă fericită / Că este zilnic violată” (Mihai Batog Bujeniţă), iar Reforma, „Cum n-avu sărmana fani, / Maltratată şi diformă, / Zace-n groapă de mulţi ani, / Aruncată la reformă…” (Carmen Chioinea), permite un „jaf naţional organizat”, în care „Jefuitorii sunt în clanuri / Ce greu pot fi deconspirate, / Şi activează după planuri, / Că şi-au fixat imunitate” (Mihai Cosma).
În România, „Fetiţe dulci, cu cazier, / Visează soţi de caracter / Cât mai dospiţi şi bine copţi / Să-i termine în albe nopţi” (Sorin Cotlarciuc), iar „programul guvernamental”, poziţionat în acelaşi plan de manifestare imorală (prostituţia), „Avu un falnic început, / Dar, fiţi atenţi, ar fi uşor / Ca navigând spre viitor / Să ne întoarcem spre trecut” (Eugen Deutsch), şi asta pentru că, cu referire la fiecare politician în parte, „El vrea s-ajungă cât mai sus, / Nu-i pasă ce-şi doreşte ţara… / Urci treptele, nimic de spus, / Dar vezi să nu se rupă scara!” (Paula Georgeta Dimitriu).
În România, mai toţi aplicăm „tactica prostului”, „Prostu-nţelegând figura / Ca să treacă handicapul / Bea, să-l ducă băutura / Unde nu-l prea duce capul” (Ioan Frenţescu), iar „la spovedanie”, „Învelită cu sutana, / Tot înşiruind păcate, / Popii i-a plăcut codana / Şi i le-a iertat pe toate” (Adrian Grăjdeanu). Cât despre clasa politică, „Văzând o sărăcie crasă / Cum se întinde peste ţară, / Pot să afirm de-această clasă / Că e de cea… elementară!” (Mihai Haivas).
În România, se extinde „moda capetelor rase”, iar „În situaţia aceasta, / Ce mi-am spus eu (nepriceputul): / Că el îşi rade neted ţeasta / Să-i semene cu conţinutul” (Constantin-Tataia Iuraşcu), iar după integrarea europeană, „Se poate dovedi prin fapte: / Românii vor avea osânză / Căci peste tot va curge lapte / Din care va ieşi o brânză” (Vasile Larco).
În România, „Din câte-i dat s-audă, omul cult / Va crede jumătate, nu mai mult, / Dar înţeleptul, fără doar şi poate, / Va şti şi care-anume jumătate” (George Petrone).
În România, „Cu justiţia, se pare, / Azi problemele sunt multe: / Oarbă este din născare, / Iar urechi n-are s-asculte” (Eliada Scorţaru), iar miturile se banalizează firesc: „Spune un proverb latin / C-adevărul e în vin; / De-i în vin şi l-am băut, / Adevărul s-a pierdut” (Ecaterina Sofronie).
În România, „Campania înverşunată / Nu are nici un înţeles: / Pe-ales l-am mai votat odată / Şi cu nimic nu m-am ales” (Ioan Târziman), iar „La ţară sărăcia e cumplită / Şi bieţii oameni îşi trăiesc amarul: / Pământu-i sterp, iar capete de vită / Au doar consilierii şi primarul!” (Vasile Vajoga), pentru că „De-un timp poporu-i pedepsit, / Asupră-i s-au dezlănţuit / Potop, tornade şi furtuni, / În schimb aleşii ne sunt buni” (Corneliu Văleanu), înregistrându-se şi un „paradox românesc”: „Să pun pe cinste azi accent? / Îmi vine greu să mă decid: / În ţară eşti independent / Doar dacă fugi dintr-un partid” (Ioan Zaharia).
În România, la Iaşi, există şi se rosteşte răspicat „Stirpea lui Păstorel”, o grupare literară şi umoristică solidară şi valoroasă, pe care o salut cu toată dragostea.
