Mircea Radu IACOBAN

Băietanul care cântă cu elan şi aplomb „Vreau o ţară ca afară!” îmi aminteşte de copilărie: ori de câte ori treceam pe lângă dugheana lui Simcălă din Iţcani, bâzâiam zgomotos că vreau halva şi mama îmi răspundea că n-are parale. Mai oftam, mă mai smiorcăiam, dar înţelegeam: de unde nu-i, apoi nu-i. Vrei o ţară ca afară? Fă-o! Ăi de-afară au construit sistemele şi şi-au întemeiat existenţele pe muncă temeinică, pe seriozitate şi cinste cât încape (oricum, mai multă decât la noi). Vrem un fotbal ca afară? Trebuie gospodărit cum se cuvine aici, înăuntru, da’ ca la noi... la nimenea! Va să zică, Real Madrid pierde cu 0-2 pe teren propriu în faţa Barcelonei. Era cât se poate de clar că returul din capitala Cataluniei nu mai putea aduce calificarea. Gloria Bistriţa pierde acasă, tot cu 0-2, şi era la fel de limpede că returul pe terenul dinamoviştilor n-avea cum să-i califice pe ardeleni. În vreme ce Real s-a prezentat la actul II cu formaţia completă şi-a jucat de-au sărit scântei, glorioşii bistriţeni au scos pe iarbă rezervele, făcând fotbalul de râs. Puse faţă în faţă, situaţiile relevă clar diferenţa enormă de mentalitate, investiţia flagrant inegală de respect faţă de fotbal, faţă de spectatori, faţă de ideea de competiţie onestă şi, la urma urmei, chiar faţă de sport.

Am vizitat cândva Coverciano, lângă Florenţa. Ce formidabil centru de pregătire, ce muzeu, ce înzestrări, ce atmosferă! Pe internet se poate consulta catalogul bibliotecii de la Coverciano, completat în ultimii ani cu teza lui Ancelotti din 1997 „Viitorul fotbalului – mai mult dinamism”, studiul lui Capello din 1984 „Sistemul marcajului zonal”, cercetarea lui Mancini (2001) „Rolul mijlocaşului în fotbalul modern”, alături de alte lucrări ştiinţifice ale celor implicaţi în managerierea tinereţii fotbalului italian. Care-s numai nume mari: Roberto Baggio (şeful sectorului tehnic), Arrigo Sachi (păstoreşte naţionalele juvenile), Gianni Rivera, primul italian care a cucerit „Balonul de aur”, şef al departamentului educaţie-tineret. Nu-mi spuneţi că-n biblioteca de la Casa fotbalului (de-o fi existând aşa ceva) aş putea consulta vreun tom de investigare aplicată a cutărei laturi proprii soccer-ului modern semnată manu propria de Hizo, Şumudică ori Piţurcă!

Revenind la pilda italienilor, iertaţi-mi ignoranţa: totuşi, cine-s cei trei crai care au ratat la modul cel mai penibil cu putinţă calificarea puştilor români la Mondialul mexican? N-am nimic cu Văsâi, Arcanu, Tutileanu, poate-s oameni de treabă şi la locul lor, dar n-au ajuns nici până la roata autocarului Naţionalei, ce-i recomandă pentru a conduce o selecţionată a ţării, fie ea şi under 17? Dacă memoria nu mă înşală, toţi Doamne şi toţi trei au jucat pe la echipe subţirele (Inter Sibiu, Oţelul Galaţi, UTA) şi... cam atât. Drept pentru care nu s-au priceput decât să parcheze autobaza în poarta puştilor, astfel îndosariindu-se încă un rateu nenorocit!

Iac-aşa moare fotbalul, nu cum crede Iancu de Timişoara, că un gol din ofsaid ar putea ucide ditamai fenomenul. S-au marcat şi se vor mai marca sute şi mii de goluri din ofsaid; mai degrabă existenţa onorabilă a fotbalului ca fenomen este primejduită de incontinenţa verbală suburbană şi profund subiectivă a conducătorilor de cluburi. Ştie Iancu, ştie Porumboiu, că Ferguson a fost amendat de Federaţia Engleză de Fotbal fiindcă... l-a lăudat pe arbitru? Motivaţia: „oficialii nu trebuie să vorbească despre arbitraj înaintea meciurilor” (recte Man. United - Chelsea). Comparaţi cu eternul bâlci de la noi!

Aşadar: vrem un fotbal ca afară? Să îl construim în ţară!