Arhitectul cu mormânt de om al străzii

Din tot ce ne înconjoară, puține lucruri pot fi mai deprimante decât un mormânt neîngrijit, lăsat de izbeliște, pradă timpului, care așterne necruțător peste el mucegaiul și colbul urâciunii și al pustiirii, încețoșând amintirea și respectul datorate de urmași celui ce își doarme somnul de veci, sub țărână.

”Pomenește-i Doamne pe cei pe care nu are cine să îi pomenească”, se roagă  preoții în biserică. Dar ce ne facem cu cei care, după ce închid ochii, sunt dați

uitării, nefiindu-le cinstită memoria, nici de propriii copii, cărora le-au dat viață, îngrijire și educație, lăsându-le moștenire nu doar averea agonisită, ci și calificarea în profesii selecte, bine poziționate social, cu toate binefacerile aferente?

Pe data de 22 decembrie 2013, s-a stins din viață, la vârsta de doar 63 de ani, cel ce a onorat funcția de arhitect-șef al județului Suceava, aflată în organigrama Consiliului Județean - Constantin Rabiniuc. L-am cunoscut și apreciat încă din anii adolescenței, ambii fiind absolvenți ai reputatului liceu, din orașul Siret. Am slujit în aceeași perioadă de timp, sub cupola Palatului Administrativ din Suceava, în care funcționau atât Prefectura, cât și Consiliul Județean, statornicindu-se între noi o eficientă relație de colaborare instituțională.

În profesia sa, ca de altfel și în societate, Constantin Rabiniuc se bucura de un bun renume, fiind apreciat ca un om de caracter, integru și de valoare.

În desele popasuri pe care le fac în decursul unui an, la Mănăstirea Dragomirna, pașii mă poartă și prin cimitirul din prejmă, unde zăbovesc în fața unei simple cruci de lemn de brad, montată recent, în locul celei vechi, putrezite, care a străjuit vreo nouă ani la căpătâiul arhitectului Constantin Rabiniuc. Perimetrul mormântului este delimitat de niște mici pietre de râu, înfipte cu stângăcie într-un sol argilos, cu nuanțe cărămizii. De astfel de locuri de veci, sărăcăcioase și neîngrijite, au parte doar oamenii străzii, ai nimănui, îngropați sub gardurile cimitirelor, de primării.

 Știu că arhitectul Constantin Rabiniuc a avut două fiice, ambele fiind absolvente de facultate. Pe una dintre ele am cunoscut-o cu mai mulți ani în urmă la un eveniment de comemorare a tatălui său. Am aflat atunci că și-a urmat în profesie părintele, ajungând arhitectă în municipiul Suceava, unde deține o firmă de profil. Fără îndoială, este destul de școlită, și având în vedere calificarea de elită, la realizarea căreia sigur o fi pus umărul și tatăl său, se

poate lesne presupune că dispune de suficiente resurse materiale pentru a-și asigura un trai mai mult decât decent.

Sărac, supuneau bătrânii din satul meu, est cel lipsit de suflet, nu de avere. Și diavolul are bogății, dar nu și suflet. De aceea, a fost și va rămâne sărman în veacul vecilor. Într-o exprimare mai netedă, putem negreșit supune: ”vai de omul care are suflet mic în casă mare ...”

Nu mi-am propus ca prin acest demers publicistic să influențez în vreun fel ceea ce simt oamenii față de memoria înaintașilor. Fiecare procedează după cum îi dictează conștiința, după propriile simțăminte și credințe.

”Sufletul omului este o mlaștină în care nu este bine să calci”- spunea academicianul Eugen Simion, și eu îl cred.

Oricum, viața noastră, a pământenilor, își are ciudățeniile ei. Oameni fără de valoare, mulți poate chiar răufăcători, dar putrezi de bogații, își dorm somnul de veci în morminte funerare somptuoase, iar alții care în meseria lor au scris pagini de istorie se odihnesc sub câteva brazde de pământ, uitați de toți, până și de țărâna care i-a acoperit. La întrebarea nemuritorului Mihai Eminescu, ”spuneți-mi ce-i dreptatea?”- răspunsul se lasă încă așteptat.

Până la urmă însă, important nu este cum și unde am fost îngropați, ci cum și cine va învia și va trăi viața veșnică în lumina și pacea Împărăției Cerești.

La intrarea în Paradis sufletul arhitectului Constantin Rabiniuc va găsi, de bună seamă, aprinsă lumina verde, chiar dacă oasele îi putrezesc într-un mormânt sordid, lăsat de zece ani în dezolantă paragină.

Ioan Băncescu