Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În 1934, cu ocazia celor cincizeci de ani de existență, Societatea „Academia Ortodoxă” organizează cu mare fast, la Universitatea din Cernăuți, serbarea jubiliară. Societatea Studenților de la Facultatea de Teologie apăruse pe ruinele „Arboroasei” și din ea făcuseră parte, cum se precizează, „cincizeci de generații de clerici din Bucovina și țară și din ortodoxia de peste hotare ce-n scurgerea vremii s-au perindat sub aceleași flamuri, ce le-au auzit idealurile, le-au săpat conștiințele adânc naționale și le-au făurit viețile”. Cuvintele îi aparțin președintelui de atunci al societății, Petru Al. Rezuș. E un moment fast: autorități de tot felul, foști membri, telegrame venite de peste tot, figuri de prestigiu, reprezentații celorlalte societăți studențești din Universitatea care acum se numea „Regele Carol”, toate acestea, articulate în scenarii care relevă importanța momentului, au nota lor de gravitate solemnă, de ritual germanic, din care azi n-a mai rămas decât poezia unor vremuri apuse. Vor ține discursuri Mitropolitul Nectarie, citind statutul societății și lungi liste cu diferite categorii de membri, apoi Gh. Șandru, primul președinte al societății, Nicolae Cotos, președintele de la jubileul anterior, din urmă cu 25 de ani, apoi rectorul universității, dr. Vasile Gheorghiu, decanul Facultății de Teologie. În fine, a vorbit și prof. univ. dr. Eugen Botezat, în numele Facultății de Științe. Știm toate acestea din volumul„Cincizeci de ani (o sută de semestre) de existență. 1884-1934” (ajuns la mine printr-o întâmplare fericită. Mulțumiri D-lui Grigore Ilisei). Un volum cu multe surprize. Dar nu e aici locul pentru ele.
Eugen Botezat?! Membru al Academiei Române (din 1913) și al câtorva societăți științifice din Imperiul Austro-Ungar, figură majoră implicată în realizarea Unirii în 1918, rector al Universității în intervalul 1922-1923, cu cercetări recunoscute în câteva domenii, cu prioritate în cel al zoologiei, Eugen Botezat ține un discurs pe o temă încă de actualitate. Merită să-l recitim. El pledează pentru dialogul dintre teologie și știință, care ar trebui să susțină împreună „iubirea, pace și liniștea dintre oameni”. Nu voi face nici un comentariu, deși poate câteva s-ar fi impus. Cum să trecem ușor, de exemplu, peste ideea unei alte figuri majore a culturii române, e vorba de Ion Barbu, poetul, matematicianul, care, fascinat sau interesat de dreapta legionară, pleda la un moment dat pentru neelectrificarea bisericilor. Căci electrificarea ar fi fost un semn al modernității, globaliste, am spune astăzi, care pervertește ființa noastră originară? Cu autoritatea lui, iată-l transmițând idei pe care istoria nu le-a validat. Să fim surprinși că, la Cernăuți, Eugen Botezat își începe pledoaria vorbind tocmai de faptul că festivitatea la care participa se bucura de avantajele societății moderne?
Așadar, iată textul alocuțiunii lui Eugen Botezat:
„Înalt prea sfințite Părinte.
Onorată asistență,
Îndreptățit a lua cuvântul, vin să aduc societății academice „Academia Ortodoxă” la aniversarea ei de 50 de ani de activitate salutul și felicitările Facultății de Științe.
Dar pentru că o Facultate de Științe, conform chemării sale, nu poate să rămâie la o simplă formulă spre a-și manifesta sentimentele sale afectuoase față de asociațiunea teologică, de aceea cred că va fi nimerit ca să vă fac expuneri bazate pe realități vii.
Pe timpul când Academia Ortodoxă a luat ființă, în lumea intelectuală bântuia în plin curs o mare luptă provocată prin neînțelegerea dintre avântul științelor pe de o parte și afirmarea autoritativă a bisericii pe de altă parte, lupta între religiune și știință, cu urmările ei nu tocmai fericite pentru societatea omenească, provocând agresiunile apologetice din partea teologilor și replicile puțin salutare din partea reprezentanților științei. Urmările negreșit că nu au putut să fie decât un deranjament în bunul mers al vieții sociale.
Dar timpul a trecut înainte, și astăzi după 50 de ani, iată-ne adunați aici în acest giuvaer de artă arhitectonică, admirat de multă lume pentru splendoarea sa. Reprezentanți din cele mai felurite îndeletniciri omenești, cu toții ne-am înfățișat, ca împreună să prăznuim această rară serbare a societății d-voastre. Și cum suntem aici toți cu fețele senine, bucuria inimilor noastre se avântă și mai mult în fața luminii, care strălucește din aceste multe, multe becuri electrice. Iar lucrurile sunt și mai uimitoare, când ne gândim la faptul că înainte de peste un an deschiderea expoziției mondiale din Chicago s-a efectuat prin iluminarea electrică a ei, executată de către ilustrul Marconi de pe iahtul său cu ajutorul razelor de lumină a stelei Arcturus, lumină care a plecat de la acea stea înainte de 120 de ani. Tot așa de uimiți stăm în fața altor manifestări a puterii științei, când ne reamintim că se deschide pieptul omenesc, se coasă inima străpunsă și omul destinat morții este readus la viață prin arta chirurgiei, sau că am pătruns la cunoștința elementelor și a colaborării lor, din creierul omenesc, prin care se produc fenomenele sufletești și se formează gândurile; toate acestea datorită progresului științelor biologice.
Impresionați încă și prin multe alte lucruri de aceste, care din care mai uimitoare, ni se revelează infinita înțelepciune în măreția ei sublimă, prin care suntem transpuși pe un alt teren, cel al sentimentelor. Căci în ființa omenească acționează două facultăți. Una constituie viața sentimentului, cealaltă, viața spirituală. Acțiunile spiritului sunt influențate de sentimente, iar sentimentele influențate de fenomenele spirituale; ele stau în raporturi de interdependență sau în corelațiune. Prin această colaborare reciprocă se manifestă viața organismului individual. Dar omul fiind ființă socială, și societatea se prezintă ca o individualitate de grad mai înalt. De aceea și viața socială este condusă tot de cele două facultăți, ale sentimentelor și spiritului, care prin colaborarea lor mai mult sau mai puțin armonioasă produc situațiunea culturii. Dintre sentimente este cel mai înalt sentimentul moral-religios. El este de domeniul cultului și doctrinei religioase, iar viața spirituală este de domeniul științei. Una se încorporează în instituțiunea bisericii, cealaltă în școală. Prin colaborarea armonioasă a amândurora se produce acel echilibru social care este chezășia pentru progresul cultural al omenirei.
Și în trecutul neamului nostru este cunoscut că biserica a colaborat cu școala. Disciplinele școlare se exercitau în instituțiunile bisericești, care erau mânăstirile. Dar timpurile liniștindu-se tot mai mult, preocupările și îndeletnicirile intelectuale s-au diferențiat și specializat mereu. A urmat astfel în mod fatal neînțelegerea mai mult sau mai puțin pronunțată pentru faptul că toate aceste îndeletniciri, având de fapt aceeași țintă comună, promovarea binelui omenesc, căile lor aparte urmează să fie convergente spre acea țintă, iar nu divergente, sau chiar întretăindu-se. Constatările de mai sus ne arată pe deplin acest postulat.
Dacă lucrurile acestea se adeveresc în mod firesc pentru prosperarea omenimei în genere, cu atât mai mult ele sunt a se aprecia pentru prosperarea neamului nostru. Cultura poporului nu poate să prospere dacă cei doi factori, biserica și școala, nu vor înțelege să colaboreze în deplină armonie, fiecare în felul său și cu metodele sale aparte. În acest fel nu poate să fie accentuat dintr-o parte și din cealaltă decât tot același lucru mare, iubirea, pacea și liniștea dintre oameni. Iar cei chemați să fie conducătorii acestor directive sunt datori să se străduiască pentru acestea, acoperind îndrumările lor cu propriul exemplu. Numai astfel pot să prospereze năzuințele nobile și mărețe, precum și încrederea reciprocă; cei mai de seamă factori pentru înaintarea și propășirea statului și neamului nostru, ca să fie vrednici de a sta alăturea de neamurile și statele mari conducătoare”.
Mircea A. Diaconu
