Mircea Radu IACOBAN

Mie unul, lumea îmi spune MRI. În vorbirea curentă, Dumitru Radu Popescu a devenit de mult DRP. Reducerea la inițiale se petrece și-n cazul lui  Nicolae Dan Fruntelată, apelat adeseori cu NDF. E soarta celor blagosloviți cu prea multe prenume: lumea fiind tot mai grăbită, n-are vreme să se-ncurce cu apelative kilometrice. Dar pare a fi vorba și despre o adiere de familiaritate într-ale onomasticii: iată că merge și fără adresările scorțoase, „la patru ace”, parcă mereu cerând aplauze! NDF, care a rotunjit vârsta (evit, știu eu de ce, șablonul „frumoasa vârstă”) de 75 de ani, face parte din stirpea celor înzestrați cu modestia și buna cuviință a „truditorilor cu peana” care, în vremurile complicate de azi („complicat a devenit cuvințelul ne-angajant și a-toate-acoperitor: nu mai avem, de-o vreme, extremele bun-rău, lumină-întuneric, totu-i „complicat” și gata!) nu dau agresiv din coate și nu se înghesuie numaidecât în față. Eu unul, judec scriitorii din toate generațiile după ceea ce au scris și-atât. La adăpostul oferit de fila albă în totală și deplină proprietate, NDF scrie cu sârg, har și  sinceritate durută carte după carte, toate putând purta motto-ul subînțeles „român, românesc, România”. „Eu nu scriu eseuri despre istorie, eu vă povestesc întâmplări trăite de oameni pe care i-am cunoscut” – avertizează sărbătoritul. Ceea ce face și-n posomorâta carte „Odată-n veac patria moare”. Ar putea fi,  să zicem, rememorări ale copilăriei, adolescenței și maturității – ale autorului, rubedeniilor și amicilor săi. După cum ar mai putea fi  considerată această  ciudată carte autobiografia unei generații dezamăgite. Sau,  de ce nu, o colecție pitorească de portrete din lumea satului oltenesc – altul decât Liliecii lui Sorescu și evident mai altfel decât cel al  lui Moromete, reprezentant tot al câmpiei dunărene, dar adiacent perimetrului muntenesc. Narațiunea este constant intersectată de comentarii docte, generalizări, paranteze polemice, trimiteri la surse din Antichitate până la zi și auto-interogări adeseori sentențioase. Prin fiecare pagină a cărții trece ca o adiere duhul „Patriei mele ca o mamă a Balcanilor, ori pur și  simplu ca o femeie care-și iubește copiii pierduți în istorie. Patria mea, ca o câmpie în care n-ai voie să strigi, doar să șoptești, pentru că vântul face totul, el duce vestea și povestea despre noi și dincolo de viața noastră și de moartea noastră” N-aș vrea ca rândurile de față să îmbrace haina de gală a textelor aniversativ-omagiale. Dacă tot am început prin a vorbi despre nume și prenume, aș încerca, într-o cheie din panoplia ludicului,  care sunt sigur că nu i-ar displace nici lui NDF, să  glosez pe marginea priceperii poznașe a autorului de a caracteriza sclipitor prin… porecle. Scriind despre o altă carte a aceluiași autor, „Lambretta”, remarcam pitoreasca onomastică, adevărată voluptate oltenească, fără grave intenții peiorative în sine, dar sugerând etichetări identitare în temeiul cărora se înfiripă o spectaculoasă diversitate caracterologică: Telică Hâț, Titu Stăruială, Ana lu’ Treanțu „fostă verde ca pătlăgica, acum roșie ca racul”, Puița lui Bâlbără, Fidel al lui Morândău, Dragalina lu’ Vâzdâc, Jenică Dovlete, Nelu Izmană, Vica lui Cioromela, Păsărica lu’ Trapanezu, Constanța lui Purdă și tot neamul lor. Să recunoaștem: nume absolut imposibil de inventat! Cititorul descoperă voluptatea oltenească a poreclirii cu miez și tâlc. Nimic peiorativ „în sine”, ci etichetări identitare în temeiul cărora se poate imagina o portretistică pitorească și, intuitiv, aproape exactă: Titu Calavânt, Minu Străinu, Tălâmbu, Murmurata, Bălăcița,  Nelu Cleată, Fănel al lui Moderatu, Popa Metru, Jean Zdrafu, Lepăduță, Doctorul Rană. Cât privește voluptatea  născocirii poreclei devenită, în timp, apelativ semi-oficial: nu aparține numaidecât Olteniei, ci mai degrabă ținuturilor dunărene. Și Preda presară, în „Moromeții” (oare nu s-ar putea stabili vreo legătură între Ilie Moromete și eroul bâlinelor slave Ilia Muromeț? – totuși, n-aș crede, fie și pentru că sufixul „ete” poartă sâmburele unei sugestii ironice). Se despletește o lungă listă de apelative tip Bălosu, Cocoșilă, Pațanghele etc., de astă dată recoltate dintr-o zonă rurală muntenească, dar tot riverană fluviului. NDF caracterizează „dintr-un condei”: îl și vezi pe Popa Metru măsurând... la milimetru postata din cimitir vândută pentru veșnica odihnă a răposatului, pe doctorul Rană purtându-și gentuța cu sculele de cusut urmele disputelor tranșate la crâșmă cu jungherul, pe Fănel al lui Moderatu propăvăduind conduita împăciuitorului său tată, pe Tălâmbu bătând aiurea colbul ulițelor, pe Minu Străinu aciuat și tolerat în câmpia dunăreană.... (În vremea noastră,  William  Brânză nefiind poreclă, ci nume legal și conștient ales de nași, ar intra într-o altă categorie: aceea a șotiilor onomasticii contemporane, snoabe și, ce să-i faci, de tot ridicole.) NDF ne revelează  o altă lume a satului dunărean, vie și  adevărată, pâlpâind doar în porecle!