Amintiri din Comunism

Măreaţa Uniune Sovietică construia pe atunci, adică între 1950-1955, mari canale, cel mai cunoscut fiind cel care lega râurile Volga şi Don. Cântecele pe care tinerii brigadieri le cântau le-am prins şi eu în Suceava anilor 1956-1959. Le-am şi cântat, în două limbi. Traducerea românească era făcută la nivelul cunoştinţelor gramaticale ale activiştilor: comsomolii (comsomoliştii) au pornit / părăseau ţinuturi paşnici (paşnice)/ ei pe fată au părăsit... Fata era secretara organizaţiei de comsomol, care strângea cotizaţia. Şi la noi, membrii de partid înmânau secretarului BOB cotizaţia lunară. Cea de sindicat o luau şmecherii direct din salariu. Obiceiurile vechi s-au moştenit şi la onorabilii lideri sindicali de azi, corupţi, bogaţi, tari de gură şi fără frică de Cel de Sus, cum ar fi spus mama. Dar cine are frică de Cel de Sus? Oamenii, nu prea! Poate alte vieţuitoare. Eu aş face o previziune darwinistă: peste un milion de ani, dacă reuşesc să ajungă până atunci, actualele maimuţe vor deveni oameni. Oameni deştepţi, cinstiţi, buni şi drepţi. Specia noastră va fi fost dispărută de mult...

Ştiinţa sovietică îl preamărea, se pare că pe bună dreptate, pe savantul Oparin, care a formulat teoria privind originea vieţii în „supa” oceanului primar, cu miliarde de ani în urmă, „supă” denumită coacervate, cu elementul principal aminoacizii. Ceea ce spun şi savanţii de azi, cel puţin unii.

Activiştii comunişti de atunci, încălţaţi iarna şi vara cu cizme şi cu pardesie de piele de bivol, precum dr. Goebbels, aveau treabă cu ţăranii. În toată istoria urgisitului nostru popor, toţi i-au tratat pe ţărani ca pe hoţii de cai. Însuşi Mihai Viteazul a dat funesta lui legare a ţăranului de moşia boierilor. Toţi i-au bătut şi exploatat (exact aşa) sute de ani. Turci, fanarioţi, boieri şi arendaşi, jandarmi şi generalul Averescu, cu armata, au tras cu puşca şi cu tunul în ei. Regele nostru neamţ aproba tacit totul. Marii politicieni burghezi, Brătieni, Carpi, Marghilomani şi alte neamuri cântate de Eminescu în nemuritoarea Doină, au supt sângele ţăranului român. Ultimele picături le-au supt bolşevicii cominternişti, cu lacheii lor autohtoni. Aşa s-au născut colhozurile, lăsând ţăranii cu fundul gol, vorba lor.

Vorbind anterior despre colaboratorii onorabili ai securităţii, am uitat să spun că sfinţii ierarhi, episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi etc. au fost înaintaţi în grad după 1990 pentru serviciile aduse patriei şi partidului comunist. Au informat tot ce se putea informa, au cântat şi au urat sănătate conducerii superioare a ţării, să-i protejeze Dumnezeu, să-i lumineze învăţătura marxist-leninistă, pentru preafericirea poporului român, care la vremuri de restrişte, ca şi la altele, mai bune, au depus un bănuţ în cutia milei sfintelor noastre biserici. Dumnezeu să-i ocrotească pe sfinţii ierarhi turnători ai securităţii, cum spun gurile rele, ascultând sfatul diavolului. Preasfinţiţii ierarhi au făcut această miraculoasă ascensiune profesională după 1990 pe baza recomandărilor onor ofiţerilor de informaţii, contrainformaţii şi contracontrainformaţii, precum era organizată şi odioasa Ohrană ţaristă, poliţia politică de tristă amintire. KGB şi GRU erau oricum, după 1950, două instituţii serioase în confruntarea cu CIA şi MI6. Orice ar fi, babele tot le pupă mâna neonorabililor turnători, inclusiv preoţi şi călugări, statul le plăteşte lefuri cât cele ale miniştrilor sau chiar mai mari, şi ei ce fac? Fac apel la mila publică şi la buget, pentru construirea unui nou palat al poporului, o casă a patriarhului, alături de palatul parlamentului, făurit cu sângele şi sudoarea neamului nostru nefericit.

Să ne mutăm gândurile spre trecutul glorios al ştiinţei sovietice, cea care a făcut totuşi primul Sputnik, cu racheta aferentă, fără sprijinul nazistului Wernher von Braun.

Iar şi iar despre informatorii care au stat de-a dreapta partidului şi apărătorilor lui. După 1990, maeştrii informaţiilor şi contrainformaţiilor, care se duelau cu serviciile capitaliste reacţionare, uneori la două capete, dar şi în colaborare cu KGB, fără existenţa căruia ar fi fost muncitori şi ţărani proşti, poate unii funcţionari de frunte ai unei Românii burgheze. Evident că mulţi ar fi fost vagabonzi, beţivi, hoţi şi în general infractori. Marii maeştri ai combinaţiilor, precum personajul savuros Ostap Bender din romanele sovietice ale lui Ilf şi Petrov, aprobate personal de însuşi marele Stalin prin anii 1930, au scos pe piaţă dosarele de colaboratori ale bieţilor puşcăriaşi politici eliberaţi în 1964. Era o condiţie legală obligatorie pentru eliberare. Duşmanul poporului eliberat se angaja să iubească regimul comunist şi să informeze periodic organele de securitate despre tot ce făceau sau auzea că spun unii oameni ai muncii împotriva partidului şi poporului. Era, de fapt, un fel de eliberare condiţionată. Dar inteligenţii noştri intelectuali din societatea civilă s-au înfuriat. Ei au fost cei care i-au înfierat pe bieţii puşcăriaşi. Ca şi în cazul Monei Muscă, maeştrii combinaţiilor şi-au frecat mâinile de bucurie. Majoritatea celor care mai trăiesc se tem şi acum să spună ceva despre puşcăria şi torţionarii lor. Şi nu greşesc, fiindcă statul nostru iubit este condus tot de mâna lungă a securităţii.

Marx a spus, pe bună dreptate, că proletarul care se revoltă împotriva capitaliştilor care-i fură plusvaloarea muncii, toată, nu poate pierde decât lanţurile. În anii socialismului, românii au adaptat teza lui Marx: nu pierzi decât lanţurile proletarului lui Marx. Asta era, evident, valabil în anumite situaţii. Proletarii care erau cea mai progresistă clasă socială şi, prin intermediul partidului, detaşamentul său de frunte şi al tovarăşilor Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, nu puteau protesta. Au făcut-o minerii şi muncitorii braşoveni în epoca de aur, dar n-au ajuns la puşcărie, ci repartizaţi în alte colţuri ale ţării, sub supravegherea onor securiştilor, care slujeau numai ţara.

Mulţi cunoscuţi din tinereţe, unii foşti activişti, lucrători din organe de partid şi de stat, directori de instituţii, preşedinţi şi vicepreşedinţi, mă întreabă uneori miraţi: tu nu eşti un om de-al nostru? Nu, răspund eu, n-am luat comunismul în serios. Ai făcut şi tu Cântarea României, ai stat pe marginea trotuarului cu formaţii artistice când trecea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ai scris la ziarul partidului... Perfect adevărat, numai că eu am refuzat să fiu activist UTC sau PCR, securist sau miliţian în tinereţe, colaborator al securităţii n-am avut onoarea să fiu, aşa, pur şi simplu, pentru că uram comunismul încă de la 10 ani, împreună cu mama şi bunica.

Ioan Pînzar