Amintiri din Comunism

De la kafkienele şedinţe de partid la un eveniment din actualitate. Nu ştiu cum să încep,cu ţăranul român sau ca bătrânul Feodor Karamazov din romanul lui Dostoievski. S-o iau pe ocolite. Despre morţi, spun mulţi români, numai de bine. Este o expresie binecunoscută, cu accente sau inspirată din creştinism. Dar despre morţii care au fost răi, normal ar fi să spunem numai de rău. Pe Adrian Păunescu, recent decedat, l-am cunoscut şi direct puţin. Activitatea lui nocivă din anii epocii de aur, încheiată cu un incident la Ploieşti, a fost sancţionată de însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În seara de 22 decembrie 1989, mulţimea din Bucureşti dorea să-l linşeze. L-au scuipat, doar. Trebuia legat de un stâlp şi scuipat trei zile la rând. Dar ce a strigat în stradă Feodor Karamazov la moartea nevestei? „A crăpat căţeaua!” Aş fi tentat să-l parafrazez pe celebrul personaj în cazul răposatului poet bolşevic, ale cărui apucături le-am cunoscut bine. Memorie scurtă au românii: un fel de poet ultramediocru e decretat genial. Genial a fost numai Nichita Stănescu. Aberaţiile publicate în revista „Flacăra” şi un fel de cenaclu, care l-a îmbogăţit peste măsură, chiar dacă au cântat acolo unii tineri talentaţi, nu justifică exagerările actuale, cu funeralii naţionale. Bine că n-am păstrat 3 zile de doliu!

Comunismul nu moare. „Internaţionala” triumfă şi în capitalismul securiştilor, informatorilor lor şi activiştilor cu fiii şi nepoţii lor. Soluţia a dat-o înainte de a muri Dan Iosif: kalaşnikovul în luna ianuarie 1990. Spectacolul de la Ateneu şi înmormântarea cu militari sunt demne de nişte români proşti, uituci sau bandiţi, precum foştii activişti şi securişti, pe care i-a slujit acest personaj. Funeralii naţionale? Dar în România din toate timpurile, doar Eminescu, Bălcescu şi Avram Iancu şi, simbolic, ţăranul român, aveau dreptul la funeralii naţionale. Mai bine să-mi reamintesc cu neplăcere de sfintele noaste şedinţe de partid, care mi-au călăuzit şi mie viaţa circa 20 de ani. Şi interesant este că nu am lipsit decât motivat, uneori. Tovarăşul Curechianu intra în panică când lipsea cineva, deşi el avea o echipă care scria procesul verbal, în frunte cu prietenul dispărut din cauza blestematului de alcool, Costache Dumitriu, şcolit la „Ştefan Gheorghiu”, descurcăreţ în orice problemă, cu pardesiul lui din piele de bou, ca al celorlalţi activişti. Era şi el, la scara lui, o copie a secretarului Panaitiu, cu toate cele bune şi rele. Oricum, vodca era sfântul la care s-a închinat zeci de ani. Odată cu vechiul comunism, fac distincţia faţă de cel contemporan, capitalist şi democratic, parcă au dispărut şi marii beţivi. Beţivi pe care i-a creionat cu măiestrie inegalabilul Dan Spătaru, adică pe posturi, ca la fotbal: tu eşti extremă, tu half, adică atacant central, tu la 11 metri. Fiecare cu sutele lui de grame pe zi. Parcă numai şoferii beau astăzi. Înainte cei cu numere la maşină cu trei cifre (activişti, securişti etc.) puteau bea oricât. Miliţienii întâmpinau orice maşină cu „să trăiţi”. Am făcut şi eu mici călătorii cu unii care aveau asemenea maşini şi care erau literalmente beţi la volan, dar toţi au scăpat de accidente. Un grup de activişti de la municipiu, prin anii 1970, beţi toţi, s-au oprit cu maşina într-un stâlp spre Burdujeni şi au murit toţi. Partidul nu s-a ocupat de înmormântarea lor. Fostul director al muzeului, O. Monoranu, mergea şi el uneori beat la volan, dar nu a avut nici un mic neajuns în trafic. „Conduc mai bine beat”, glumea el tot beat fiind. Sigur că avea şi el trei numere. Odioasa nomenclatură avea maşini cu trei numere, în general Dacii, la început Moskvici, apoi Volga şi micuţul Trabant. Cu Volgile mergeau seara securiştii la vânătoare de duşmani de clasă. Maeştrii lucrau precum animalele de pradă: la adăpostul întunericului. La Costâna a trecut de câteva ori, fără să fie văzută de nimeni. Atunci era încă întuneric pe drumul mare şi pe uliţi.