Fluxul memoriei

A făcut literatură proletcultistă cu carul, până a emigrat în America să-şi întregească familia, scriind apoi un alt fel de poezie. Mă rog! Acum se confesează la TV. Totuşi n-a prins epoca de aur. În „Scânteia” de prin 1950 era o poză cu o pionieră sovietică care i-a scris o scurtă scrisoare lui Stalin: „Tovarăşe Stalin, eu învăţ bine”. Şi bolşevicii noştri cominternişti îi puteau scrie o asemenea scrisoare sinceră: şi ei învăţau bine. Mult timp, în copilărie şi adolescenţă, mă întrebam de ce Lenin a spus celebra expresie: „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Se adresa el mujicilor ruşi care intrau plini de noroi în micul lui birou de la Kremlin? Nici o masă ca lumea nu avea. Scria direct pe genunchi, cum îl arăta o poză de epocă. Dar cui se adresa Lenin? Lui Troţki? Nici vorbă. Lui Troţki mintea îi mergea brici. Stalin era şi el un seminarist cu ceva cultură generală. Lenin era prieten cu Lunacearski, Gorki, Eisenstein, personalităţi celebre. Şi totuşi el se adresa viitorilor activişti de partid bolşevici. Şi la noi Ceauşescu vorbea de învăţătură. Cultura lui generală era la nivelul celor patru clase primare. Reţinuse nişte versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Până în clasa a IV-a nu se reţin multe. Eu îi reţin pe toţi proletcultiştii, în frunte cu doamna Nina Cassian, Al. Toma, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc şi maestrul Sadoveanu din clasele V-VII. Apoi, în anii următori, ne-a torturat la examene Marin Preda cu nuvela „Desfăşurarea”. Nu o citisem, dar o ştiam aproape pe de rost din comentariile marilor critici ai epocii, toţi bolşevici unul şi unul. Marin Preda şi-a răscumpărat toate păcatele tinereţii, care nici nu trebuie prea mult condamnate, scriind o capodoperă: „Moromeţii”, volumul I. Celelalte cărţi, pe care totuşi le-am citit, nu au acum valoare artistică, ca să nu spun morală. Scriitorul nostru sucevean, Platon Pardău, după multe poezii nereuşite a trecut la proză şi a scris un prim roman, „Ore de dimineaţă”, avându-l ca erou cred că pe tovarăşul Bobu. Sigur că literatura lui Platon Pardău este o imensă maculatură, deşi stă pe rafturile bibliotecilor. Mi-a povestit Constantin Ştefuriuc mai târziu că locuia într-o vilă „la şosea” în Bucureşti, cu peste 10 camere, la intrare cu un servitor în livrea. „Cum în livrea?”, l-am întrebat eu. Cu un costum special, cum au cântăreţii prin cârciumi, inclusiv papion.

Un fost cunoscut din Suceava, după ce l-am făcut pe Elţîn beţiv notoriu, mi-a spus revoltat: „pe ce te bazezi?”, cam în stilul lui Moromete. „Te-ai prostituat!” Şi dus a fost. Şi eu, care i-am simpatizat totdeauna pe beţivi! „Cântarea României” cu alcool am făcut-o. Munca politică de masă cu alcool a fost făcută. Chiar şi blocurile din oraşe cu alcool au fost făcute. Epoca de aur, enormele ei minciuni şi mascarade, pluteau pe o mare de alcool. Chiar şi tovarăşul Ceauşescu lua ţuică fiartă la vânătoare. Secretarul general a vânat şi caprele negre, monumente ale naturii, pe care le cânta un poet de curte, de curte marţială, ar spune unii.

Vrând-nevrând, îmi amintesc de celebrul ordin al mareşalului Antonescu: „puneţi mitraliera pe ei!” Scurt, direct, milităreşte, cum scria I. Ludo. A pus-o puţin pe legionari, dar nu şi pe comunişti. A pus-o, e adevărat, pe bolşevicii sovietici. Noi trebuie să ne asumăm totuşi şi istoria lui Antonescu: el a vrut să administreze şi după războiul victorios al lui Hitler Transnistria. Şi nu numai el. Tovarăşul Voronin are un mic sâmbure de adevăr, dacă se referă la acest episod. Dar el se referă la Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, cărora li s-a dat încă de pe la începutul secolului al XIX-lea numele România. Şi au venit apoi cominterniştii şi i-au spus Republica Populară Română. Franţa se numeşte oficial Republica Franceză, deşi nu are nici o statuie a lui Robespierre şi Parisul nu i-a dat numele nici unei străzi. Câtă nedreptate! Robespierre este părintele Republicii Franceze.

Ioan Pînzar