Drama unui tată: „Pun o lumânare şi mă rog să fie sănătos, nu pot să zic Dumnezeu să-l ierte”

Este mort sau viu? Aceasta este întrebarea chinuitoare şi fără răspuns a unui tată care nu şi-a mai văzut copilul din 1992. Atunci, fiul său, în vârstă de cinci ani şi jumătate, a dispărut din faţa blocului, fără ca ulterior familia sau poliţia să mai afle ceva despre soarta sa. Dacă mai trăieşte, băiatul are astăzi aproape 25 de ani, iar tatăl său mai păstrează în inimă speranţa că acesta se va întoarce într-o zi acasă.

După cum am relatat în numărul de ieri al cotidianului Monitorul de Suceava, cele mai vechi cazuri de dispariţii de copii din evidenţele poliţiei se pierd în negura vremii, datând din anul 1992.

Pe 5 martie 1992 a dispărut de acasă Adrian Bogdănel Sbârcea, din municipiul Vatra Dornei, un copil în vârstă de şase ani şi jumătate. Singurele date ale poliţiei sunt că acesta s-ar fi urcat în trenul accelerat spre Timişoara, probabil coborând în gara din Cluj. Atât şi nimic mai mult.

Câteva luni mai târziu, pe 21 octombrie, în condiţii cel puţin la fel de misterioase a dispărut şi Damian Cristian Blându, un copil de cinci ani şi şase luni din cartierul Obcini al municipiului Suceava. El a ieşit la joacă în faţa blocului cu sora mai mică şi a dispărut în câteva minute. Dacă, în alte cazuri de dispariţii, poliţiştii au indicii clare despre soarta copiilor, fiind vorba de minori fugiţi voluntar de acasă sau ieşiţi din ţară, în timp ce în trei situaţii este vorba de copii înecaţi, cărora trupurile nu le-au fost însă găsite, despre aceste două cazuri nu se ştie aproape nimic.

Şi-a căutat copilul prin Bucureşti, printre oamenii străzii şi staţii de metrou

Am reuşit ieri să stăm de vorbă cu Gheorghe Blându, tatăl lui Damian Cristian, copilul în vârstă de cinci ani şi jumătate dispărut din faţa blocului din Obcini.

21 octombrie 1992, ziua blestemată pentru familia Blându, este încă vie în memoria nefericitului tată.

Îşi aduce aminte cum el şi soţia sa erau în casă, pregătind dulceaţă de gutui, iar Damian şi sora sa, cu un an mai mică, au plecat afară, în faţa blocului, să se joace. La un moment dat, în casă s-a întors doar copila în vârstă de patru ani. Damian parcă intrase în pământ. Părinţii au început căutări disperate prin Suceava. Poliţia a găsit apoi un martor care a declarat că a văzut într-un troleibuz un copil cu semnalmentele lui Damian, micuţul îndreptându-se spre Gara Burdujeni. La acea oră, din gară plecase un tren accelerat spre Bucureşti, astfel că s-a luat în calcul şi varianta ca acesta să fi ajuns în Capitală, ceea ce s-ar fi putut întâmpla însă doar dacă băieţelul ar fi fost însoţit de cineva.

„Am fost la Bucureşti, mi-am luat două luni de concediu, le arătam poza copiilor, oamenilor străzii, pe la metrou, nimeni însă nu mi-a zis ceva concret de băiat”, rememorează căutarea disperată Gheorghe Blându.

Speranţa, năruită de acum zece ani

După 19 ani în care fiul său, mort sau viu, nu a fost găsit, bărbatul nu ştie ce să răspundă atunci când este întrebat dacă crede că Damian a fost răpit.

„S-ar putea să-l fi luat cineva, cum era pe vremea aceea... îi dădeai la copil o bomboană şi îl păcăleai....el era tare sufletist... nu era retras ca alţi copii. Nu prea cred totuşi că s-a dus de capul lui”, îşi pune şi astăzi întrebări tatăl copilului. Povesteşte că poliţia i-a mai dat un ultim semn acum aproximativ zece ani. Atunci a fost identificat un copil de vârstă apropiată cu cea pe care trebuia să o aibă Damian, care nu ştia cum îl cheamă şi de unde este. Nu era vorba de fiul său, s-a convins Gheorghe Blându după ce a văzut poza, ulterior şi poliţia ajungând la aceeaşi concluzie.

Şi-a pierdut copilul, apoi nevasta

Pentru ca drama bărbatului să fie şi mai cumplită, în 1996 soţia acestuia a decedat, în urmă rămânând cei trei copii ai cuplului.

„După patru ani, nevasta a dat în ciroză şi s-a dus... a crescut copilul, ce supărare mai mare să-ţi ia puiul gata crescut”, îşi spune amarul omul care şi-a pierdut, în interval de patru ani, un fiu şi pe soţia sa.

Faptul că, nici după 19 ani, nu ştie absolut nimic de fiul său dispărut şi este foarte probabil să moară fără a mai afla nimic despre soarta lui, aceasta este cea mai grea încercare pentru Gheorghe Blându.

„Nu ştiu nici că-i mort, nici că-i viu. Pun o lumânare şi mă rog să fie sănătos, nu pot să zic Dumnezeu să-l ierte”, mărturiseşte în cuvinte simple, dar impresionante bărbatul.

Poliţia susţine că nu a abandonat cazul

Poliţiştii spun că nu au depus încă armele în încercarea de a rezolva cele două dispariţii din 1992.

„Referitor la aceste dispariţii, poliţiştii desfăşoară în continuare activităţi în vederea rezolvării cazurilor, prin efectuarea de comparaţii cu persoane cu identitate necunoscută sau cadavre cu identitate necunoscută care ar corespunde din punct de vedere al trăsăturilor cu minorii dispăruţi acum 19 ani”, a precizat inspectorul principal Gabriel Panţiru, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Suceava.

Pentru cazurile de dispăruţi există lucrători de poliţie specializaţi, care lucrează în cadrul Compartimentului Dispăruţi din cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale al Poliţiei.