Mircea Radu IACOBAN

Istoria e istorie. Ne place, nu ne place, asta e! „Ce este istoria fără politică – se întreba Manzoni – o călăuză care merge, merge, fără a avea pe nimeni  să-i arate drumul şi, prin urmare, se osteneşte în zadar. După cum politica fără istorie e ca unul care merge fără călăuză.” Chiar în această ordine de idei a publicat recent o carte de mare interes istoricul ieşean Gh. Buzatu, intitulată, simplu „Nicolae Ceauşescu” şi ornată, în deschiderea celor 750 de pagini, cu ştiuta fotografie „într-o ureche”. Informaţia este pur şi simplu copleşitoare, iar  elocvenţa documentului aproape că face inutile comentariile specialistului: evenimentele evocate ne-au marcat tuturor vieţile şi-s parcă prea apropiate pentru a le considera istorie. Dar asta sunt, iar documentele secrete scoase acum la lumină nu fac decât să demonstreze cât de neinformaţi am fost şi cât de diferită era imaginea publică oferită de comunicatele oficiale faţă de realitatea politică obiectivă şi netrucată.

Iată, de pildă, două stenograme. Prima consemnează discuţiile de la Beijing (iunie 1971) dintre Ceauşescu şi Mao Zedong. Liderul român a izbutit să ţină piept unui Mao delirant, obsedat de fantoşe şi risipit în alegorii puerile. Dacă printre consecinţele acelei vizite nu s-ar număra şi tentativa de implementare  la noi a modelului cultural-propagandistic chino-coreean, dialogul de la Beijing ar putea rămâne în istorie ca o remarcabilă mostră de abilitate politică: Ceauşescu, sub aparenţa că-i „cântă în strună” marelui Mao, şi-a susţinut cu tenacitate punctele de vedere, izbutind să ducă acceptabil până la capăt o discuţie care, pe ici, pe colo, lăsa impresia alunecării în absurd. Merită citită rând cu rând (pag. 280-286).

Şi mai interesant este Compendiul întâlnirii şi tratativelor purtate în Crimeea de Brejnev şi Ceauşescu (aug. 1977). A fost o înfruntare extrem de dură, mai ales pe tema Basarabiei, în timpul căreia Ceauşescu n-a bătut nici o clipă în retragere; dimpotrivă, a ripostat energic şi totdeauna argumentat, dovedind, alături de o demnă atitudine naţională (să-i spunem „naţionalistă”?) foarte buna cunoaştere a chestiunii în toate articulaţiile ei intime. Cum nu putea să emită direct pretenţii teritoriale, liderul român încerca barem să obţină recunoaşterea alipirii ilicite a Basarabiei în 1812. Riposta cinică a lui Brejnev: „Ţarismul urmărea scopuri de cotropire, dar, în afara lor, aspiraţii nobile şi obiective de izbăvire a popoarelor de sub jugul turcesc, extrem de reacţionar, şi alipirea acestora la societatea social-economică şi culturală rusă, mai progresistă în acea vreme. (...) În comparaţie cu iadul turcesc, această <închisoare a popoarelor> (Rusia, n.n.) era un rai.” O astfel de argumentare ar fi putut justifica la fel de bine cotropirea a jumătate din sud-estul european! Ceauşescu: „Nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi limbă moldovenească separate.” Brejnev: „Dumneavoastră aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate.” Ceauşescu: „Da, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte.”

Într-un alt moment al discuţiei, Ceauşescu a remarcat: „Până şi Eminescu, adept înverşunat al unirii Moldovei şi a Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române (moderne, n.n.), a făcut mult pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.” Aici, Brejnev a rămas fără replică. A intervenit Potapov, şeful Sectorului România la CC al PCUS: „Dorinţele românilor pot da naştere unor consecinţe dăunătoare. Ele pot genera dorinţa altor ţări europene, vecine ale României...” Ceauşescu a ripostat imediat: „Pe cine aveţi în vedere, pe unguri?” Potapov a dat, diplomatic, înapoi: „Nu am pe nimeni concret în vedere, da-i inutil să răscoleşti trecutul.”

Observaţia finală a lui Potapov (care a redactat Conspectul): Ceauşescu „îşi exprimă destule de precis şi cuprinzător opiniile, care erau similare concepţiilor promovate de istoriografia română contemporană. Se creează impresia fie că le studiază meticulos, fie că participă la elaborarea lor (...), cunoaşte bine esenţa problemelor abordate.”         

Ne place, nu ne place, chiar aşa era.