Dorm pe jos, au la dispoziţie doar câte un metru pătrat de locuinţă de fiecare, iar mâncarea de la Cantina Săracilor este o adevărată mană cerească pentru ei, fiind cea mai bună sursă de hrană.

Sunt trei generaţii care trăiesc laolaltă într-o cameră care altora abia le ajunge de bucătărie sau de baie, dar pentru ei reprezintă întreg universul lor cotidian. Nu îi leagă doar acelaşi sânge, ci şi faptul că au supravieţuit din pâinea şi alimentele date la cantina de ajutor social.

 

Dependenţi de hrana de la Cantină

În fiecare zi, înainte să se apropie orele amiezii, atunci când golul din stomac se adânceşte şi mai tare, Tecla Huşman e prezentă la cantină, acolo de unde vine hrana fără de care ar trebui să cerşească un colţ de pâine pe stradă. Acasă o mai aşteaptă opt guri flămânde, pentru care cele şase porţii de hrană de care beneficiază la Cantină trebuie “sporite” cu cartofi fierţi, cu un “borş limpede” şi o mămăligă spornică.

Principalii beneficiari ai porţiilor de la Cantină sunt cei şase copii, ai ei şi ai fetei sale, pentru că aşa i-a fost dat, ca în mica ei garsonieră să se adune cu toţii.

Ea a mâncat de aici cu mulţi ani în urmă, fata ei şi fraţii săi au mâncat de acolo ani la rând, iar acum şi copiii fetei s-au alăturat acestui lanţ al slăbiciunilor, care îi face dependenţi de hrana asigurată de stat, dar pentru care totuşi plătesc 225 de lei lunar.

 

Nouă oameni într-o locuinţă de 12 metri pătraţi

Dacă vreodată vi s-a părut ca locuinţa vă e prea mică, că nu mai încăpeţi în ea, e de ajuns să-i faceţi o vizită şi sentimentul va dispărea cu totul, ba chiar vă veţi mira ce palat aveţi acasă.

În mica garsonieră de lângă Gara Burdujeni s-au adunat nouă suflete, care respiră aerul dintre pereţii plini de igrasie ai unei camere de 3x4 metri.

O bună parte din cameră e ocupată de două paturi, în care se îngrămădesc care cum pot, iar restul nu au decât să doarmă pe jos, pe covorul ros de vreme, pe care mai aştern câte o pătură, să nu îi doară prea tare coastele.

În timpul zilei, podeaua e locul de joacă al celor trei copii mici, Cristian, Gabriel  şi Andy, cu vârste cuprinse între un an şi jumătate şi şapte ani neîmpliniţi încă.

Văzându-i cum se urmăresc unul pe altul, în patru labe, ca nişte căţeluşi, cum se adună în spaţiul strâmt dintre paturi, lipindu-şi afectuos nasul ori fruntea de al celuilalt, nu poţi să nu te gândeşti la frumuseţea copilăriei, care are puterea de a nu te lăsa pradă grijilor şi captiv lipsurilor. Nu au nevoie de jucării scumpe, care să le stârnească interesul, nu cer să li se cumpere dulciuri frumos ambalate sau să petreacă la fast-food, ci au nevoie doar unul de celalalt şi de dragoste din partea familiei.

 

Minte de bebeluş, în corpul unui matur

Tecla Huşman e unul din cei mai vechi “clienţi” ai cantinei de ajutor social din Suceava. Prima oară a mâncat acolo cu mult timp în urmă, prin anii \'90, când sediul acesteia era la IRIC, în Burdujeni. O perioadă a rămas fără acest ajutor, pentru că nu s-a mai încadrat la plafoanele de venituri, pentru că soţul ei lucra în construcţii.

“Cât am lucrat la CAP, nu a fost nevoie să merg la cantină. Dar după aceea au venit greutăţile, soţul a căzut ca secerat, după o zi de muncă, aproape a intrat în comă şi apoi a trebuit pensionat. Este el surdo-mut, dar nu s-a dat în lături de la muncă, până când i s-a interzis să mai fac efort. Acum îl ţin cu medicamente, uite colo pe dulap, e plin de ele. Dacă nu i le dau, imediat face convulsii”, povesteşte Tecla, aruncând privirea peste umăr, către soţul ei care stă cufundat în lumea lui fără sunete, pe un pat improvizat pe balcon, urmărind mişcarea acelor ceasului.

Nu e singurul cu “probleme” din familie. Primul copil adus pe lume de Tecla, o fată de 33 de ani, Francisca Genoveva, i-a dat bucuria de a fi mamă, dar şi durerea şi chinul de a creşte atâţia ani un copil cu trup de matur, care nu poate zice nimic, nici dacă îl doare ceva, ci doar să scoată nişte sunete ciudate şi să îşi agite braţele, arătând uneori ce ar vrea.

“E copilul făcut cu primul meu soţ. Avea cruce în sânge, (sifilis n.r.), dar nu a spus nimic, de la asta a rămas şi fără un picior. M-a lăsat să fac copilul aşa, de am stat 10 ani cu el ascuns de ochii altora, de ruşine. Am umblat cu el din spital în spital, în Suceava, Iaşi şi Bucureşti, tot ce am reuşit să fac e să îi ia albeaţa de pe ochi, să poată vedea cât de cat. Nici acum nu vede bine, mai mult intuieşte, dar are o bună memorie a lucrurilor. E drept că pune lucrurile unde vrea ea şi nu ai ce să îl muţi de acolo, că e scandal, de aud şi vecinii, dar în rest e cuminte şi ţine la mine”, spune femeia, care nu a uitat nici un moment că îi e mamă, în ciuda faptului că fata suferă de oligofrenie de grad III, cea mai gravă formă, în care coeficientul de inteligenţă este cuprins între 0 şi 9 puncte.

 

Gravidă de la 13 ani

Tecla e capul familiei şi şi-a crescut singură copiii. A avut cinci, dar unul s-a prăpădit din cauza unei boli de plămâni, la numai doi ani şi jumătate, şi au rămas doi băieţi şi două fete.

De parcă garsoniera lor nu ar fi fost şi aşa îndeajuns de mică, familia li s-a înmulţit atunci când fata mai mică, Irina, a făcut primul copil de la 13 ani.

“S-a îndrăgostit de un băiat, credea că el îi va oferi mai mult decât primea acasă, la noi. A profitat de ea, trebuia să facă puşcărie, dar a scăpat că a lăsat-o însărcinată şi a zis că e unicul susţinător al familiei. Îi cam plăcea şi băutura, aşa că nu s-au înţeles, dar de fiecare dată când se împăcau mai făceau câte un copil şi uite aşa a ajuns acum să aibă trei şi să îi crească singură, tot la mama, că el a fugit în Italia de ceva vreme”, povesteşte femeia, amărâtă că nici fata ei nu a avut noroc mai mult în viaţă.

Irina s-a angajat la o fabrică de încălţăminte, unde e plătită cu salariul minim pe economie, iar fraţii ei sunt la şcoală, sperând ca astfel să îşi croiască un alt drum în viaţă. O vreme a sperat să obţină o locuinţă socială, sau una ANL, să se poată muta acolo cu copiii ei, dar şansa nu le-a surâs deloc.

“Marian e la liceu, îşi dă tot interesul pentru a învăţa cât mai bine, vrea să ia bacul cu notă bună şi să meargă mai departe. Ca să înveţe şi să îşi facă temele trebuie să meargă la un coleg, acolo are manualele şi caietele. Aici nu are unde, plus că i le-ar face praf ăştia micii sau fata cea mare”, spune Tecla, cu mândrie în glas şi cu speranţa că el va reuşi să se desprindă de blestemul sărăciei.

 

Încălzire la cărămidă

Lipsa banilor i-a împins să se debranşeze de la căldură, deşi la veniturile lor, beneficiau automat de subvenţie de la stat. S-au speriat când au văzut că datoria lor la asociaţie ajunge la 20 de milioane de lei vechi şi au făcut o alegere total greşită. Din cauza asta, acum, mica lor locuinţă e cotropită de mucegai.

Nu ai cum scăpa de el, cel puţin nu atunci când stai la ultimul etaj, nu ai încălzire iar de la condens tavanul e plin de boabe mari de apă, ca picăturile de sudoare pe fruntea unui om care a trudit din greu.

“Ne încălzim de la căldura trupurilor noastre şi de la cărămidă”, spune Tecla, arătând spre cărămida pe care o aşează peste flacăra unui ochi al aragazului, atunci când frigul îi chinuieşte mai tare. În rest, stau îmbrăcaţi cât mai gros şi se încălzesc intrând în jocul copiilor, care ba cer legănaţi şi ţinuţi în braţe, ba ţopăie de zor prin cameră, fericiţi că se au unul pe celalalt.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Trei generaţii, crescute cu mâncarea de la Cantina Săracilor.

Comentarii