Lucian AVRAMESCU

Am crezut că lovitura nemiloasă dată ţării mele, de politicienii trădători autohtoni, a fost distrugerea brumei de industrie pe care o aveam. S-a dus tot. Nu mai producem nimic. Nici şuruburi, nici mobilă, nici puşti, nici scobitori, nici hârtie igienică. Ne ştergem, la zonele care se petrec, cu hârtie parfumată în Franţa. Cumpărăm cartofi din Polonia şi praz din Egipt.
Am crezut că omorârea cu totul a industriei autohtone şi vânzarea pe nimic a solului şi subsolului ar fi alcătuit ştreangul. Azi am discutat, pe îndelete, cu un nene român, intelectual care munceşte de 20 de ani în activităţi sub calificarea lui, afară. El într-un loc, nevastă-sa în altul. Au strâns din dinţi şi tot ce au câştigat au pus deoparte, astfel încât azi au venit acasă să deschidă o afacere. Mi-a povestit-o. N-o divulg, fiindcă aşa m-a rugat. Nu e o mare descoperire, dar pentru a o pune pe roate are nevoie de 15 – 20 de muncitori calificaţi într-un domeniu. România era plină de astfel de meseriaşi. A rămas năuc descoperind că nu mai are niciunul. Oricum, nu a dat de nimeni care să se angajeze la el, cu toate că a promis un salariu echivalent cu cel din ţara unde a muncit până acum. Este, zice amărât, descurajat, învins. Trăim cea mai dură omorâre a României, luându-i forţa de muncă. Toţi pălmaşii cu cazmaua sau cu intelectul îmbogăţesc Europa. Germania ne adoră, Franţa a descoperit hărnicia românilor, Canada a luat tot ce se putea lua din IT. Anglia, dincolo de nişte excese din presă, unde suntem înjuraţi, nu renunţă sub niciun chip la forţa de muncă din România, calificată, disciplinată, modestă, fără pretenţii.
România se sufocă din nou acasă, de astă dată definitiv. La ţară nu mai sunt ciobani. Ce? Ciobani! Mână turmele în Spania. România a rămas fără oxigenul forţei de muncă în toate domeniile. Am un vecin, poreclit Morela. Avea, are încă, o turmă de capre şi oi, o sută, două sute. Le va da undeva spre Cislău, cu chirie. De ce? A rămas cu un singur cioban mulgător, care-i beat mai tot timpul. Poate nu-l plăteşti bine? Îl plătesc foarte bine. I-am făcut un fel de garsonieră cu televizor şi toate cele lângă stână, nevastă-mea îi găteşte mai atentă decât pentru noi în casă, iar eu merg cu maşina şi-i duc mâncare de trei ori pe zi, caldă. Plus ”udeală”, că altfel nu se poate. Am două capre cărora le-au murit iezii acum trei zile. Trebuie mulse că altfel le împietreşte ugerul. Am fost aseară să verific. El zăcea beat, iar caprele erau nemulse. Renunţ la visul meu zootehnic.
Cum poate fi omorâtă de tot o ţară, după ce i-ai omorât industria şi i-ai dat pe şpagă solul şi subsolul? Luându-i forţa de muncă şi lăsându-i doar ceva hahalere.
În zona de deal unde trăiesc, terenurile sunt mai toate abandonate agricol. Câştigă plecaţii mei săteni mai mult afară? Unii da. Alţii, nu. E o modă, a devenit o modă să lucrezi, chiar pe o leafă de nimic, în străinătate. În plus statul, domnul stat, cel mai cheltuitor din univers fără a rămâne ceva în urma lui, pare interesat să nu mai avem aici, acasă, nimic. Forţa de muncă? Ducă-se! Nici măcar unul care să mâne mioritica oaie, sau altul care să bată – fără a-şi da cu ciocanul în deşte – o stinghie în ulucă nu mai sunt de găsit.
România moare, sufocată de lipsa – cu totul – a forţei de muncă. Înflorim, cu cârca, germaniile şi franţele şi italiile lumii şi Europa cu totul care merge accelerat, iar noi în viteza ”pi loc” şi chiar îndărăt. Murim, ca ţară, definitiv. Noroc că avem un parlament uriaş, o clasă politică vioaie şi un preşedinte neamţ, demn şi ţanţoş ca o statuie de plastilină. Fie-ţi ţărâna uşoară, dublu asasinata mea ţară!