Narcis SIRETEANU

Cum e fotbalul popular în Anglia, aşa e rugby-ul în Franţa. N-am avut ce face şi am onorat o invitaţie la un meci, Toulon-Toulouse, din campionatul francez.

Pasiunea se transmite ca o bacterie în toate familiile, ai căror membri – cu bunel şi căţel - se deplasează in corpore la stadion, sâmbăta sau duminica. Agită steguleţe şi eşarfe, suflă în trompete, bat din palme şi răcnesc un fel de sloganuri, care sună la fel ca lozincile de la mitingurile noastre împotriva lui Dragnea sau a mai ştiu eu cui.

Deseori, suporterii îşi însoţesc echipa favorită şi în meciurile din deplasare şi-atunci să te ţii! Ce e în trenurile şi autobuzele care transportă suporterii la stadioanele din alte oraşe, mamă-mamă... Zici că te afli în microbuzele de la noi, care merg arhipline de la Iaşi la Suceava, aşa o atmosferă este, o zarvă şi-un miros greu de alcool şi transpiraţie de aia, ştiţi de care.

Oricât m-am străduit, nu i-am dat niciodată de gust acestui sport, rugby-ul. Deşi m-am uitat cu atenţie la vlăjganii care se fugăresc, apoi se adună în grămăjoare, unde cei din spate îi împung cu nasurile în fund pe cei din faţă. Pentru mine, rugby-ul e la fel ca unele piese de teatru absurd, din care nimeni nu înţelege nimic, începând cu autorul şi continuând cu regizorul şi cu actorii. Acest sport este inventat – aici n-am nicio îndoială - de o minte adăpostită într-un craniu la fel de ciudat ca mingea aceea, pe care jucătorii o plesnesc cu ce apucă.

Ştiu, vor sări iar nişte zurbagii pe mine, acuzându-mă că nu văd partea culturală a fenomenului rugbistic... Că dacă aş fi francez, neo-zeelandez sau irlandez, altfel aş vedea treburile... Că e un sport al celor curajoşi etc.

Posibil! Nu-s francez, nici galez şi văd doar partea inestetică: dacă nişte namile îşi înşurubează nasurile unul în fundul celuilalt, din jumate în jumate de minut, am tot dreptul să fiu dezgustat. Cât priveşte partea culturală, îi prefer pe Maupassant şi Oscar Wilde.