Ion DRĂGUŞANUL

S-au cam dus glorioasele şi iliadecele etape etno-gastronomice ale pericleanului „Crăciun în Bucovina”, a rămas doar purificarea de Bobotează, care se va săvârşi tot cu modestia tradiţională bucovineană a fastului public, apoi va începe, pariez că sub aurrra şi arrripa angelicei doamne subprrrefect Zarrrojan, „pomana porcului” eminescolog, cu tradiţie de hăt-hăt, la Suceava, şi cu veşnic aceiaşi pomanagii (ca şi la juriile celor şapte festivaluri naţionale de poezie din judeţ), cu abonament anual la biştarii administraţiei noastre judeţene, inclusiv prin cele şapte jurizări plătite, dar neefectuate, de şapte ori pe an, din pricina poeticeştilor licori bucovinene, în frunte cu afinata.

Angelica subprrrefeactă, iubitoare de Eminescu ceva ce nu se există, încă din şcoala primară, când l-a studiat temeinic din deget în deget (a scris mai mult? nu se poate!), va fi amfitrioana „pomenii porcului” eminescolog, iar scriitorimea suceveană adunată în păr (dacă s-au tăiat plopii!), într-o unanimitate de s-o numeri tot pe degete (sunt mai mulţi?), va colocvia savant, competent şi echilibrat, că doar Eminescu nu-i trascăul din partea a doua a zilei şi din cele care urmează, ca să te poţi adăpa din el în lege. Eminescu, vorba nepoatei lui lirice, a scris poezie, iar poezia este un lucru foarte mare, tot aşa cum poetul este un lucru foarte important! Şi, cum a dat găluşca cu crupe din rumeguş pe gură, cum a fost unsă nepoata lirică ditamai consultant artistic pe probleme de literatură judeţeană, cu leafă mare, cu aere şi cu incompetenţă pe măsură.

După un astfel de festin colocvial, de mai anţărţ, când se adunaseră bieţii scriitori la biblioteca judeţeană, fără să ştie de ce (diplomele între ei le împărţiseră în preziuă universitară, ca să-i admire elitele fabricii de conserve de dovleac şi de diplome etichetarde), mureaţi de mila lor, dacă-i vedeaţi, atât erau de epuizaţi şi de fără aer şi aere, încât vi l-ar fi dat pe Eminescu, cu tot cu bust, şi pentru o singură sticlă de bere.

Adevărul este că noi, toţi românii, suntem un neam de eminescologi. Ne topim după Eminescu şi bine facem, că doar Eminescu este Voievodul Limbii Române, chestie de care ba ne pasă, ba ne doare în cot. Dacă este să o recunoaştem cinstit, noi suntem eminescologi doar pentru faptul că Luceafărul Literaturii Române este şi singurul poet ale cărui poeme ni le mai amintim vag (de ceilalţi habar nu avem), ca şi scriitorimea suceveană, care se auto-premiază, anual, de „pomana porcului” eminescolog. Şi o mai face în câteva rânduri, ba sesebist, ba fundaţionist.

Scriitorimea română, în general, încearcă să cugete trudnic, vreme de ani şi ani, câte o sintagmă tare şi cu majuscule, gen „Voievodul Limbii Române”, „Luceafărul Literaturii Române”, „Poetul Nepereche” etc., dar nici cu asta, ca şi cu propria literatură, nu-i prea iese, le-o iau înainte Călinescu, Vieru, Stănescu, aşa că trebuie să se mulţumească mult prea glorioasa scriitorime doar cu diplome şi cu biştarii frumoşi ai Consiliului Judeţean, înşfăcaţi la Putna, numai la Putna, în pelerinaj, sau la casa albă a chefului final (e ortodox-româneşte să bei întru pomenirea celor plecaţi în sfinţenie), unde se mai încinge, din când în când, şi câte-o orgie erotică, în beneficiul localnicelor lirice, că doar şi Eminescu iubea femeia, nu?

E bine. Totuşi, e bine şi glorios. Rău şi neglorios va fi când, în loc de numele lui Eminescu, îl vom rosti, întruna şi la fel de admirativ, pe cel al lui Băsescu (al dracului program de corectură automată, nu recunoaşte numele!). Tocmai de asta, mă gândesc eu să propun ca toate aceste manifestări din ianuarie să fie deschise, printr-un discurs elevat, doct, apolitic şi plin de miez, de către farul călăuzitor al culturii judeţene a zilelor noastre, arhanghelul cultural al Preşedintelui Gheorghe Flutur, mult îndrăgitul cântăreţ de folclor, domnul Călin Brăteanu. Ca să vadă, să audă şi să se topească de admiraţie scriitorimea din ţară că avem şi noi eminescologul nostru plenar, care, fie vorba între noi, chiar merită Marele Premiu „Eminescu”, pentru scrierea antologică, „BUCOVINA”, cu oi, pe dealuri (de fapt, domnia sa lua pe nepregătite apropiatul recensământ al animalelor, declarând că are „buc. ovina”, adică nu şi cai, nu şi boi – vaci are! –, ci doar o „bucată ovină”, „MIORIŢA”, scrisă prescurtat, esenţializat ca în poezia modernă, şi iată ce-a ieşit!).

Semne bune anul are, dar parcă tot ne pare rău după anul vechi, cel în care pofticioşii se puteau înfrupta din „pomana porcului” porc, fără discriminare şi canon de post, într-un sublim al democraţiei bucovinene.