Pe Mihai Godoroja l-am cunoscut acum câţiva ani când, după un spectacol la Dom Polski, am avut o discuţie de-o noapte întreagă, la Underground. Scăldată, desigur, în whisky, bere, ceai (da, da, era nu mai ştiu care băutor chiar de ceai!) şi mult blues unplugged, că aveau şi chitarele cu ei. „Ei” fiind, alături de Mike, tot unul şi unul, începând cu enormul chitarist Adi Manolovici şi terminând cu Vali Răcilă, prieten şi bluesman cu totul excepţional.

Pe atunci, Mike realiza nişte emisiuni TV formidabile, împreună cu „Sweet” Florian Lungu, marele expert în muzică adevărată. Nu m-a impresionat Mike şi în calitatea de artist. Făcea bine ceea ce făcea, dar atât.

 

Godoroja, ediţie 2008.

M-am întrebat în ultimele câteva zile cum arată el în „ediţia 2008”, după o absenţă îndelungată din ţară. Şi ce am constatat vineri noaptea la Discoteca Vox? Că Mike, dincolo de faptul că nu cântă la nici un instrument (ceea ce e greu de acceptat, un bluesman fără o chitară la purtător fiind cumva o apariţie contra naturii) sau că uneori îşi alege piese care nu i se potrivesc („Hey, Joe” sau „Got My Mojo Working”), este un mare artist, unul din cei care îşi dau duhul pe scenă, trăind la intensitate maximă fiecare secundă din cele aproape trei ore în care ne-a încântat efectiv.

Foarte interesantă ideea de a cânta piesele clasice impecabil (copleşitoare chiar, aşa cum a fost „Cross Town Traffic” a lui Jimi Hendrix, devenită „Prins în trafic”). Au cântat, Mike & The Blue Spirit, fel de fel de chestii, de la un fel de „Black Magic Woman” combinat cu „Soul Sacrifice” (Santana) până la Led Zeppelin („I Can’t Quit You, Babe” sau „Bron-Y-Aur Stomp”) şi trecând, of course, prin Hendrix, Willie Dixon, J.J. Cale ori Eric Clapton.

Insert-urile din miezul pieselor (atât comentarii personale cu trimitere la social sau politic, cât şi peisaje muzicale din cu totul altă zonă – „Papa Was a Rolling Stone” a grupului Temptations, inserată în „Cross Town Traffic”) – au fost absolut minunate, Mike reuşind o comunicare extraordinară cu un public care, chiar dacă nu în totalitatea lui ştia de ce se află acolo, i-a răspuns Artistului cu tot atâta dragoste şi dăruire câtă primise din partea lui.

 

O oră, două, trei.

Astfel încât, după un spectacol de o oră, a urmat bisul: o altă oră!... şi încă una! Grupul şi-a făcut treaba foarte bine, dintre cei cinci Blue Spirit-işti cucerindu-ne „Ţeţe” Căşin Rădulescu şi „uneltele” sale (muzicuţă, drâmbă, frunză, ce mai, un întreg arsenal) şi, mai ales, suceveanul „Junior” Florin Giuglea, chitarist fără frontiere, dezinvolt şi pătruns de spiritul blues-ului până în ultima sa fibră. „Acusticul” Marcian „Mac” Aciobăniţei şi-a făcut bine treaba, chiar dacă emoţionat (era abia la a treia apariţie în public), la fel şi „veteranii” Valentin Badea (bass) şi Marius Vintilă (tobe). Un spectacol memorabil, pentru care trebuie să-i mulţumim „manager”-ului Cristi Rangu (tot nu pricep de ce n-a cântat şi „Odissey”), dar şi gazdei, Ovidiu Mihalache – „Vox”, care, ca şi mine, nu înţelegea cum de la aşa un spectacol în discotecă mai erau destule locuri. Cred că mai e nevoie de răbdare şi, mai ales, de inocularea în mintea concetăţenilor noştri a ideii că pe lângă locurile profund insalubre din toate punctele de vedere (şi mai ales muzical) mai există şi altele unde se poate asculta Muzică adevărată într-un mediu civilizat.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Muzică multă şi bună, lume puţină.

Comentarii