Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În cele 6 ceasuri ale agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rânduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă e greu de stabilit, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toate, ci fiecare pe câte unele. În mare, aici le prezentăm, glosându-le pe scurt, în succesiunea pentru care a optat şi poetul creştin francez Paul Claudel (1868-1954), care a închinat Răstignirii, acum 7 decenii, un memorabil eseu lirico-teologic: Un poete regarde la croix ("Un poet priveşte crucea"). N-am reţinut aici decât în mică măsură consideraţiile autorului francez, dar cei interesaţi le pot citi şi în româneşte, în frumoasa tălmăcire a Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994).
Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34)
La început, Domnul pare să privească în jos, la cele ale pământului, arătându-Şi grijă pentru lumea pe care venise s-o mântuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducând aminte de porunca înnoită a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumnezeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse până la jertfa de sine, sunt baza întregului creştinism. În acelaşi duh cerem şi-n rugăciunea domnească (Tatăl nostru): "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Dacă Cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rândul nostru plini de greşeli, nu vom ierta, în urmă, greşiţilor noştri?
Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai (Luca 23, 43)
Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare ('Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui') se înscrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvântându-se astfel pocăinţa şi dreapta mărturisire, prin care tâlharul dobândeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hristos. Se împlineşte astfel deplin profeţia cum că mulţi vameşi (păcătoşi) vor dobândi împărăţia înaintea celor ce s-au socotit drepţi. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata este a lui Dumnezeu, Care nu Se zgârceşte în bunătatea Lui. Când tindem să fim necruţători cu cel căzut, judecându-l în pripă, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost un tâlhar pocăit în ceasul din urmă!
Femeie, iată fiul tău! Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27)
După ce le-a vorbit păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului este consfinţită astfel ca Maică purtătoare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rândul lui este chemat să vegheze asupra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocrotitoare şi a comuniunii în Duhul Sfânt.
Mi-e sete (Ioan 19, 28)
Răstignitului Îi este sete: apă, lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decât oţet şi fiere! Celui ce este 'dulceaţa lumii', lumea îi întinde, până-n ultima clipă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtându-ne crucea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămânzim şi noi, fiecare, urmând lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după "pâinea cea spre fiinţă"? Prin setea aceasta, Cel spânzurat între pământ şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl.
Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)
"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?". Este, observă Claudel, "conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpărătoare", clamat cu vorbele omeneşti ale Psalmistului (21, 1). Omul Iisus, Care se rugase cu sudori de sânge în grădina Ghetsemanilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfârşise prin a Se încredinţa voii Tatălui ceresc, striga acum nu ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un om covârşit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asumată până la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întârzia să se deschidă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frământarea lui Iov, spre dumnezeiasca dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea: creştinismul este, până la urmă, "soluţia dumnezeiască a problemei lui Iov".
Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30)
A se săvârşi înseamnă, deopotrivă, a se sfârşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mântuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvârşească (sfârşească), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvârşirii (împlinirii) planului mântuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eternitate, în lumina neînserată a Învierii. "Săvârşitu-s-a" nu este atât vestea morţii, cât a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o mai poate de-acum zăgăzui. E atingerea ţintei, e triumful Crucii ('după care toate se cer'), este repunerea lumii pe făgaşul ei ne-lumesc.
Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Luca 23, 46)
Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de "şederea de-a dreapta Tatălui" cea mai dinainte de veci şi pentru vecii vecilor, căci "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10, 30). În faţa acestei mărturii a Cuvântului, toate cuvintele noastre se smeresc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului acestuia. Răsăritul cel de Sus ne străluminează cu Duhul cel mângâietor şi toate se umplu de har şi se fac una întru Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii.
(Răzvan CODRESCU, Lumea credinţei)
