Mircea Radu IACOBAN

A murit academicianul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, un universitar rasat, critic literar de vocație, cu operă solid construită, și manager priceput al treburilor unei orgolioase organizații de breaslă dintotdeauna dificil de diriguit. Fondator al Partidului Alianța Civică, acum 32 de ani candida la președinția României, pentru ca în 2000 să declare că se retrage din viața politică. A condus Uniunea Scriitorilor vreme de două decenii, nu fără a avea de înfruntat contestări și reproșuri a căror temeinicie nu-i nici cazul și nici momentul să o luăm în discuție acum și aici. În atât de aglomeratul an electoral 2024 se va adăuga, după decesul președintelui Manolescu, încă o zgomotoasă confruntare la urne, de astă dată scriitoricească. Și poate nu-i lipsită de interes o repede ochire asupra celor întâmplate atunci, întrucât lumea se află în pragul ieșirii din Galaxia Guttenberg spre a intra cu voioșie în Galaxia Zuckenberg, iar pentru destinele literaturii noastre ar fi de dorit ca pe oamenii scrisului să-i preocupe mai degrabă alarmanta stare a (ne)lecturii și perspectivele încețoșate ale principalului vector – cartea, decât obsesiva calibrare pe ținta nr. 1 – persoana președintelui. Lozinca e simplă și veche: la vremuri noi, oameni noi! După ratarea Cotrocenilor, pentru Nicolae Manolescu miza devenise mai mică, dar și ea nu chiar ușor de atins – re-câștigarea președinției Uniunii Scriitorilor. În presa scrisă şi pe internet se publicau luări de poziţie, programe, mesaje de susţinere, contestări – adică, obişnuitul şi pitorescul tacâm electoral. Lista se deschidea cu prezidentul în funcție, Nicolae Manolescu, urmat de Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Dan Mircea Cipariu şi Constantin Stan. După cum se vede, nume de calibre flagrant diferite. Firește, platformele-program aveau ca deviză creşterea literaturii româneşti şi a scriitorului cinstire. Premisa de la care se pleca, citând spusele romancierului american Philip Roth („era literaturii a trecut”) a nuanţat-o optimist Manolescu: „dacă era literaturii a trecut, nevoia de literatură a rămas”. Câtă şi până când, s-o vedea. „După Revoluţie, prestigiul de scriitor a fost dinamitat!” (Cipariu), iar Uniunea a ajuns „în pragul falimentului” (Agopian). Pare-se gospodar chibzuit, Şt. Agopian îşi propunea, întâi de toate, să strângă baierile pungii prin „sacrificarea investiţiilor”. Cum Uniunea Scriitorilor nu construieşte autostrăzi, n-am fi avut ce vedea nici atunci, cum n-am avea nici acum, economii izvorând dintr-un capitol bugetar... cvasi-inexistent. Nicolae Breban îşi sintetiza programul într-o frază-mamut, coerent şi convingător articulată: „Reabilitarea imaginii scriitorului, ca şi a întregii literaturi moderne şi contemporane, în ochii publicului românesc (n.n.: cine și cum a compromis-o?), recâştigarea lectorului nostru din varii straturi sociale, iubitor de literatură şi artă românească (n.n.: cum și de ce a fost pierdut pe parcurs?) şi susţinerea financiară a autorului viu, supus azi, la două decenii de la Revoluţie, la nu puţine vexaţiuni, confuzii umilitoare, voite sau nu, ca şi reluarea legăturii active cu vecinii şi colegii noştri europeni...” ş.a.m.d. D.M. Cipariu crede că problema de fond a Uniunii Scriitorilor derivă din lipsa comunicării interne: „Nu ne cunoaştem între noi (n.n.: de fapt, nici nu ne citim!), nu suntem în contact în timp real cu informaţii elementare despre viaţa noastră literară, nu ştim cum şi pentru ce sunt cheltuiţi banii instituţiei, nu cunoaştem criterii de selecţie...” Valabil și atunci, valabil și acum. Singurul care a avut curajul să atace o temă pe care n-am mai văzut-o reluată de atunci a fost outsiderul Const. Stan – dar a făcut-o cu timiditate, intuind că nu-i deloc aducătoare de voturi: gonflarea de-a dreptul iresponsabilă a Uniunii cu sumedenie de pseudoscriitori veleitari: „Consider total eronată opinia provenind de la actuala conducere potrivit căreia cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom fi mai luaţi în seamă de autorităţi.” Subscriu fără rezerve! În cazul unei uniuni de individualităţi creatoare, numărul membrilor în sine înseriaţi cu rabat la condiţionarea valorică n-are cum adăuga prestigiu întregului. Dimpotrivă, îi afectează capitalul de autoritate şi prestanţă. Fie şi numai prin diluţie. Aici, regretatul Nicolae Manolescu a greșit, iar noul președinte, indiferent cine va fi, n-are cum repara. Asta a fost, asta e!