Mircea Radu IACOBAN

Iată, pe nesimţite, vara s-a dus… Aş iubi toamna, „ultimul surâs al anului”, de n-ar fi, vorba lui Toulouse Lautrec, „primăvara iernii”. Camus o înţelege altfel,dar tot în cheie tristă: „Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare” – cum se vede, reperul dintâi al speranţelor, dorinţelor şi dorurilor rămâne mereu primăvara. Fiindcă nu numaidecât iarna urmează, întâietate având, în ordinea trăirilor noastre, aşteptarea primăverii. Ce departe-i! În septembrie, ritmurile cotidiene obişnuite, nervoase şi năbădăioase, încă nu şi-au reintrat în grafic. Mai stăruie o anumită lentoare, bronzul începe să se şteargă şi-s încă vii amintirile vacanţei. Nici politicalele nu par a mai avea agresivitatea de peste an. Trăim, deocamdată, un soi de time-out, un „andante melancolic şi graţios” (aşa îl vede George Sand), după care, abrupt, în salt, o să reînvie vălmăşagul obligaţiilor lumeşti terne şi eterne în care ni-s ferecate existenţele. Profit de acest îngăduitor intermezzo în care „Fiecare trebuie să îşi găsească timp să vadă şi să înţeleagă căderea frunzelor” (El. Lawrence) pentru a răsfoi caietele în care mi-am notat fragmentar texte ce merită recitite. Fără prea multe comentarii: n-au nevoie.  

 • „Zece negri mititei”… pe dos (o poezioară în vers alb): ”Cel sărac munceşte / Cel bogat îl exploatează / Militarul îi apără pe amândoi / Contribuabilul plăteşte pentru toţi trei / Vagabondul se odihneşte pentru toţi patru / Beţivul bea pentru toţi cinci / Bancherul îi înşeală pe toţi şase / Avocatul îi înşeală pe toţi şapte / Doctorul îi omoară pe toţi opt / Cioclul îi îngroapă pe toţi nouă / Politicianul trăieşte de pe urma tuturor celor zece…”

 • De reflectat mai mult pe marginea spuselor scriitorului argentinian Casares: „Revoluţia este o mişcare politică ce trezeşte speranţe în mulţi oameni, dar care îi dezamăgeşte pe şi mai mulţi, o mişcare datorită căreia aproape nimeni nu se simte în siguranţă şi prin care câţiva devin extraordinar de bogaţi”.

• Toamna fiind anotimpul nunţilor cu claxoane, una mai cu moţ decât alta, să ne reamintim câteva amuzante ziceri celebre: „Căsătoria aduce rezolvarea problemelor pe care două persoane singure nu le-ar fi avut” (Sacha Guitry); „Dacă soţiile ar fi bune, Dumnezeu şi-ar fi luat una” (acelaşi); „Soţul este ceea ce rămâne dintr-un amant după ce i se extrag anumiţi nervi” (Helen Rowland); „Spun unii că-i mai bine să faci dragoste decât război, dar dacă aveţi chef de amândouă, căsătoriţi-vă!” (J. Seinfeld); „Căsătoria provine din dragoste aşa cum oţetul provine din vin” (Byron); „Când un băiat vine şi-ţi ia fata la plimbare te simţi ca un om ce dă un Stradivarius pe mâna unei gorile” (J. Bishop). Și pour la bonne bouche: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fie homosexuali, i-ar fi creat pe Adam şi Walter” (L. Bryant).

• Relativa tihnă a toamnei lui 2017 începe s-o  zdrenţuiască ameninţător lătratul câinilor războiului. Mai actuală ca oricând „antimetabola” celebră a lui Kennedy: „Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt lumii.” Completarea lui Isaac Asimov: „Doar un război este deschis omenirii, iar acesta este războiul împotriva dispariţiei noastre.” 

• N-avem încotro, „până nu trece iarna, primăvară nu se face” – avertiza Tudor Vladimirescu, reamintind că grija precede ne-grija şi de nu treci pragul, n-ajungi nicăieri. În postata noastră românească nimic nu-i limpede, nici o bucurie nu-i dusă până la capăt, nimeni n-are parte de siguranţa tihnită a zilei de mâine. Aşa au trăit românii de când se ştiu, iar „eterna căutare a siguranţei dă nesiguranţa” (Krishnamurti). Lincoln crede că a aflat remediul universal: „Lăsaţi-i pe oameni să vadă adevărul şi ţara va fi în siguranţă”.  Dar cine nu ne lasă? Noi înşine!

• Iertare pentru că mi-am îngăduit astfel de ne-gazetăresc excurs aforistic: efluviile toamnei or fi de vină, anotimpul recoltelor oferind şi prilej de seceriş prin ogorul cugetării… Vara s-a dus iremediabil. Nu ştiu de ce, dar am ciudata senzaţie a unei pierderi cvasi-definitive. Încolţi-va iar firul de iarbă? Dea Domnul!