Mircea Radu IACOBAN

Am întrebat odată, la Buzău, cine (și ce) mai știe ceva despre Neagu Rădulescu. Scriitorul și caricaturistul se născuse la București, în 1912, dar a avut consistente legături cu viața culturală a Buzăului... În sală s-a făcut liniște, după care cineva a ridicat două degete, ca la școală: „Știu eu. Neagu Rădulescu este vicepreședintele Consiliului Județean Brăila.” Și chiar este: la Brăila există un dregător local ce poartă numele condeierului despre care, iată, n-a auzit mai nimeni.

Repede se mai așterne uitarea! În anii `60, Neagu era un personaj bine cunoscut în lumea literelor, dar și printre caricaturiști: publicase vreo 30 de cărți (debutase în 1934, cu romanul „Dragostea noastră cea de toate zilele”, distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români) și este luat în seamă atât de Călinescu, în „Istoria literaturii”, unde-i plasat în secțiunea „Momentul 1932”, cât și de Eugen Lovinescu, în „Istoria...” căruia este plasat la capitolul „Epica umoristică și satirică”. Nu prea era agreat la „Cronica” ieșeană, mai ales de N. Barbu, care-l considera licențios și-l „ciupea” mereu în notele de la rubrica „Moment”. Adevăru-i că, în comparație cu dezlănțuirea porno-scatologică din proza tânără a ultimului deceniu, scrierile lui Neagu Rădulescu par dulci glumițe, chiar de-a dreptul... pudice!

Cum note în săptămânalul ieșean scriam toți cei din redacție, dar purtau o unică semnătură-pseudonim, N. Irimescu (reluată în „Cronica veche”), nu știu de unde și de ce a considerat Neagu c-așfi musai eu autorul înțepăturilor datorate, de fapt, lui Barbu. Drept pentru care, cartea ce mi-a trimis-o în 1968, „Un balon râdea în poartă”, este împodobită cu un autograf kilometric în care mă mustră amarnic fiindcă-l nedreptățesc. Am încercat să mă disculp, rămânând, totuși, solidar cu opinia revistei; degeaba, Neagu a murit convins că-s marele lui dușman de la Iași. Luând întâmplător cartea din raft, dau peste o veche scrisoare a lui Neagu - de asta mi-am și amintit de vulcanicul personaj și am scris rândurile de mai sus întru oarece aducere aminte. Epistola nu conține decât două rânduri: „iată, alăturat, un text al lui Eugen Ionescu necunoscut la noi” (cel puțin așa părea atunci).

Cum am mai scris cu alt prilej, l-am cunoscut pe Eugen Ionescu în 1975 sau 1976, la Atena, unde a conferențiat la Institutul Francez pe tema „De ce scriu”. Nici în „cozeria” din Grecia, nici în volumul „Nu!”, nici în publicistica pe care am putut-o urmări n-am aflat inserat insolitul text ce urmează. Neagu, desigur, l-a luat dintr-o publicație franceză, dar nu precizează care și de când. Oricum, este o opinie iconoclastă despre poeți și poezie care merită luată în seamă fie și numai pentru că-i semnată de binecunoscutul academician francez. Am publicat-o în „Cronica” din decembrie 1966. Mă tem că, de atunci, n-a mai circulat. Iată textul:

„Oamenii serioși nu fac poezii. Și nici nu le citesc. Oamenii serioși – adică, oamenii cu scaun la cap. Poezia fusese poate, ancestral, cunoaștere, incantație sau formulă magică. Acum, nu mai poate fi decât un joc cu reguli dificile sau nu, în orice caz, un joc suspect și, dacă-l iei în serios, periculos. Un poet este un domn cu situație, care, din când în când, scornește, după o disciplină ce face mai amuzant jocul – imagini, potriviri și calambururi. Și care – caracteristică esențială – se preface; zice că i se pare că luceafărul e un june iubitor, că luna este o garoafă, un ac de gămălie sau o masă de noapte; că Dumnezeu bate în geam, în părete sau pe sub pământ ș.a.m.d.. Numai că, normal, minte. Uneori, nu simulează. Dar asta, din fericire, e rar: atunci intervine psihiatrul.

Pe urmă, domnul își vede de treabă.

Dar vin alții, mai calmi, cu aparență de respectabilitate – unii sunt profesori – care iau acele inofensive calambururi în răspăr; fac din ele niște castele de cărți și le pretează o foarte înaltă și primejdioasă semnificație; aceștia se denumesc, profesional, critici. Ei organizează scrânteala.

Așa iau naștere teoriile despre artă, școlile literare sau cancanurile de prin diferite capitale artistice.

Oamenii serioși nu se ocupă de ele și bine fac.”