Lucian AVRAMESCU

Zi Naţională. Armia română va bate pas de defilare pe sub Arcul lui Ferdinand Întregitorul. Am, aveţi, domnule cititor, o tresărire, o emoţie specială, o înaripare care vine pe trasee neştiute de la strămoşi.

Butonez televizorul să văd dacă a început parada militară. E prea devreme şi articolul meu trebuie să plece spre ziar. Presa nu cunoaşte hodină. Ea n-are niciodată zi liberă, n-are Zi Naţională, n-are Paşte sau Crăciun. Va veni sau nu va veni preşedintele la Arcul de Triumf? Scriu şi trag cu coada ochiului. Doar în Parcul Carol au început şi s-au şi isprăvit festivităţile. Coroane, coroane, coroane la mormântul Eroului Necunoscut. Public – zero. Blaga, şeful Senatului (PSD a scăpat în sfârşit de această funcţie care-i crea disconfort), e singurul înalt oficial al statului român. În rest, adjuncţi, funcţionărime, secretare, toţi însărcinaţi de şefii lor rămaşi sub plapumă să stea solemni şi să se prefacă marcaţi de eveniment.

Încerc să mai aflu ce s-a mai petrecut prin ţară. 

Conform justiţiei, Traian Băsescu n-a dat un dos de labă copilului din Ploieşti. A fost, doar, „violent cu minorul”. L-o fi înjurat preşedintele pe puşti, i-o fi spus vreo vorbă deplasată, pentru a-l cita chiar pe excelenţa sa? Păi dacă nu i-a aplicat o scatoalcă, dar a fost totuşi violent, ce să înţelegem? Băsescu nu l-a bătut cu pumnul, ci l-a bătut cu vorba pe ăla mic? Justiţia ne lasă în ceaţă. Ce ţi-e şi cu procesul ăsta, să se încheie în verdict tocmai de ziua ţării! Reforma sănătăţii s-a soldat cu mai mulţi morţi. Reforma învăţământului, pentru a-l cita din nou pe preşedinte, fabrică tâmpiţi. Iată, prin această hotărâre epocală, proba reformării justiţiei. Dar astea nu-s ştiri de dat în Ziua Naţională. Ruşine să-ţi fie, Dinu Patriciu! La mulţi ani, România!

Meteorologii au ticluit-o bine cu Cel de Sus, obţinând derogare de la iarnă pentru 1 Decembrie. E soare, nu plouă şi nu ninge nicăieri. Vestea, în loc să mă bucure, întristează ţăranul din mine. E o secetă cumplită, grâul pus în pământ de vreo două luni n-a răsărit decât pe ici pe colo şi dacă zăpada va rămâne doar în basme şi amintire, la anul vom mânca ţărână. Azi parcă e duminică, iar duminicile au fost zilele când scriam versuri. Îmi bâzâie în cap un început de poezie care-mi strică editorialul. Risc.

Şi tot aşa aş scrie, rima fiindu-mi mai apropiată decât proza, dar eu sunt dator cu un comentariu, iar comentariul meu trebuie să se încheie cu „La mulţi ani, frumoasa şi trista mea ţară!”, bucuria să se apropie cât mai iute de tine, fiindcă te simt, de prea multă vreme, orfană de mângâierea ei.