Mircea Radu IACOBAN

„Mai întâi de toate, doresc ca micile mele rânduleţe...” – pe vremuri funcţionau formule-tip, nu se cuvenea să începi scrisoarea abrupt, trecând de la bun început la „cestiune” („tată, trimite-mi bani!!”).

Genul epistolar (de fapt, specia) a furnizat, mai ales în sec. XVII şi XVIII, nu numai preţioase informaţii documentare privind istoria culturală a umanităţii, ci şi literatură propriu-zisă. Călinescu semnala în alcătuirea misivei o mulţime de procedee de sorginte literară: portrete, pamflete, metafore, aforisme, în vreme ce unele prestaţii epistolare excedau condiţia speciei, întrupându-se în memorialistică (Montesquieu, Rousseau), roman (Richardson), memorialistică (Ion Ghica), ori chiar lirică propriu-zisă („Scrisorile” lui Eminescu). Proprie veacului XVIII, spunea G. Lanson, era „în afara plăcerii de a discuta, o alta mai mare – aceea de a scrie”. Imposibil de aflat acum la aceiaşi parametri, când nu mai scrii liniştit şi netulburat la gura sobei, cu nădejdea că, peste o lună-două, telegarii poştei îţi vor aduce epistola de răspuns.

Azi dăm bip-uri, trimitem e-mail-uri, intrăm pe twitter, urmează wave şi, se spune, scrierea pe hârtie chiar o să dispară complet, „era poştei electronice” urmând să se încheie curând, deoarece se naşte „comunicarea de flux”. Ei bine, taman când scrisoarea clasică îşi dă duhul, apar tot mai multe culegeri, dacă nu chiar de literatură epistolară, oricum de interes cultural, unele revelatoare şi întru totul preţioase prin amănuntul inedit capabil să modifice conturele validate ale unor vechi imagini sepia. Mă-ntreb ce se va alege din acest prielnic izvor de informaţie în veacul ce va să vină, câtă vreme de

e-mail-uri nu se îngrijeşte nimeni să fie tezaurizate şi catalogate în fonduri documentare.

Cum, periodic, facem curăţenie în computer, azvârlind în neant „vechiturile”, ulterioara funcţie revelatorie a scrisorii e-n grea cumpănă. Ori, cine ştie, însăşi comunicarea scrisă fi-va inutilă, câtă vreme gândurile ni s-or citi automat, spre a fi apoi ordonate în fişierele „pe probleme” ale serviciilor specializate. Până atunci, câtă vreme au mai rămas scrisori de recitit cu ochii şi înţelegerea altui veac, să le facem publice, acordându-le implicit statutul de ultimi mohicani ai comunicării inter-umane începută cu răbojuri şi focuri pe dealuri.

Bogăţia de apariţii editoriale nu îngăduie decât sumare semnalări, însoţite de regretul imposibilităţii (spaţiul!) adăstării mai temeinice asupra acestor semnale târzii venite dintr-o lume care nu mai este. Iată, în vol. I al cărţii „Omagiu prof. Ioan Scurtu!” (Iaşi, 2010) putem afla, din scrisorile trimise în 1928 de la Balcic de Principesa Ileana, fratelui său Carol al II-lea, care a fost atitudinea familiei faţă de impardonabilele „rătăciri” regale: „Carol, eu nu te judec ca om, dar văd, cu toate acestea, greşeala ce ai făcut-o faţă de legile şi convenţiile societăţii, fără de care s-ar dărâma totul (...) nu ai avut curajul să fii Prinţ, asta nu are scuză (...) să te duci să-ţi faci patria de râs e oribil...” Aproximativ din acelaşi pătrar de veac datează scrisorile din Basarabia trimise mareşalului Ion Antonescu.

 Le-a descoperit Al. Moraru (am mai scris despre cercetările acestui harnic documentarist în arhivele basarabene) şi-s pline de interes, mai ales cele expediate de Gh. Alexianu şi gen. Gh. Voiculescu, foşti guvernatori ai Transnistriei şi Basarabiei. Din păcate, textul facsimilat se citeşte greu; ar fi fost utilă şi transcripţia tipografică. Un consistent volum, de aproape 700 pagini, a apărut la „Junimea” ieşeană: „Mihai Costăchescu – corespondenţă”. Fost inspector şcolar al judeţului Iaşi, apoi inspector general în minister, Costăchescu, membru coresp. al Academiei, a întreţinut o lungă şi revelatoare corespondenţă cu personalităţi de talia lui C.C. Giurescu, C. Gane, Artur Gorovei, G.T. Kirileanu, Simion Mehedinţi ş.m.a. Ai senzaţia că priveşti printr-o fereastră proaspăt deschisă către lumea intelectualităţii moldave mai întâi uimită, apoi terifiată de apariţia unor monstruozităţi de calibrul „Istoriei românilor”  schilodită de M. Roller. În fine, să menţionăm apariţia volumaşului „Scrisori de la Vasile Pavelcu – istoria unui doctorat”. „Andrisantul” era Leonard Gavriliu. Sunt, probabil, ultime rafale ale literaturii epistolare, pe viitor urmând să avem parte de culegeri de bip-uri, trash-uri şi e-mail-uri resuscitate cu „restore”...