Noaptea în gările Sucevei, printre cei mai năpăstuiţi oameni şi călători alungaţi de mizerie

Pe timp de noapte, când forfota specifică zilei dispare, gările din Suceava sunt locurile în care pot fi văzuţi laolaltă oamenii cei mai năpăstuiţi de soartă. Îmbrăcaţi cu mai multe rânduri de haine ponosite şi lipiţi de calorifere, cu feţe îmbătrânite prematur şi minţi pierdute undeva departe, nefericiţii stârnesc instantaneu milă.

Mirosul pe care îl emană îi fac însă pe cei mai mulţi trecători să arunce doar o privire compătimitoare către ei, după care să se îndepărteze cât mai mult.    

Într-una din nopţile trecute., am mers în gări pentru a surprinde această sinistră atmosferă. Afară erau mult sub 0 grade Celsius, astfel că oamenii străzii care nu şi-au găsit un loc la adăpostul de noapte de la Biserica Sf. Vineri din cartierul George Enescu, ori eventual printr-un canal, au fost nevoiţi să se adăpostească în sălile de aşteptare ale gărilor.

Ora 22.45. Gara Burdujeni. Rapidul de Bucureşti tocmai plecase din gară. În sala de aşteptate mai erau doar câţiva călători care aşteptau acceleratul de miezul nopţii cu aceeaşi destinaţie, Bucureşti. Călătorii aflaţi în aşteptare erau grupaţi într-o zonă a sălii, chiar la una dintre intrări. Se adunaseră acolo pentru a fi cât mai departe de năpăstuiţii grupaţi câte doi-trei în restul sălii, în jurul caloriferelor. Doi dintre ei, aşezaţi lângă calorifer, ghemuiţi şi inerţi, păreau că dorm.

„Aşa stau toată noaptea”, ne spun doi tineri care îşi fac şi ei veacul în gară. Sunt atât de cuminţi, ne spun ei, din cauza fricii de a nu fi daţi afară din sală de poliţiştii de <Transporturi Feroviare>”.

Cei doi tineri care intră în vorbă cu noi par a fi mai puţin năpăstuiţi decât colegii de suferinţă. Sunt îmbrăcaţi cu haine noi şi au şi casă, de aceea poliţistul de serviciu din gară îi avertizează să părăsească cât mai repede sala. Nici nu vor însă să audă de asta şi ne cer ajutorul, considerând că e dreptul lor să-şi petreacă noaptea acolo.

Doi amărâţi, un calorifer şi un radio dogit

Dacă pe aceştia poliţiştii încearcă să-i îndepărteze, pe alţii se fac că nu-i văd. Asta pentru că ştiu că acei oameni nu au unde să plece.

Unul dintre ei se numeşte Ernest Mircea Chiţac, are 61 de ani şi este din Botoşani. În scaun cu rotile, cu ambele picioare amputate, îl găsim lipit de un calorifer. Lângă el e mult mai tânărul coleg de suferinţă, Mihai Livadaru, şi el din Botoşani. Rămâi surprins când spune că are doar 24 de ani, la prima vedere părând de cel puţin 30. Stau lângă un calorifer şi ascultă muzică la un radio portabil, din care sunetele se aud extrem de dogit. E mai mult o gălăgie greu de desluşit, însă cei doi spun că se mai iau cu ce aud la radio şi noaptea trece mai repede.

Infirm după ce a stat în apă, la prins peşte

„Nu mai am casă de când mi-a murit femeia, acum cinci ani. O ţigancă de aici din Suceava mă îngrijeşte şi mă spală de două ori pe săptămână. Noaptea stau aici în gară, de frig, iar ziua mai cerşesc prin oraş, tot femeia asta mă duce...”, îşi spune Ernest Chiţac povestea cu iz de exploatare prin cerşetorie.

Îl întrebăm cum de a rămas infirm, ambele picioare fiindu-i tăiate de sus.

„De la arterită mi s-a tras. M-am băgat în apă, să scot peşte şi era frig tare. Pentru doi saci de peşte am ajuns aşa”, îşi plânge de milă bătrânul. După această răceală foarte puternică nu s-a tratat, boala lui s-a complicat şi în interval de câţiva ani ambele picioare i-au fost amputate, pentru a-i fi salvată viaţa.      

Tânărul de lângă el nu e prea vorbăreţ.

„Nu am casă, nu am masă. Stau aici ca să nu mor de frig. La noi la Botoşani nu putem sta, ne alungă Poliţia, aici sunt mai inimoşi”, spune Mihai.   

„Ajutoraţi o femeie bolnavă de deabet, fără pensie şi fără casă”

Dacă o parte a oamenilor străzii stau în sala mare a Gării, alţii se înghesuie într-o sală mai mică, unde mesajul de pe uşă, „Accesul permis doar cu biletele de călătorie”, pare doar o glumă.

Aici am găsit-o pe tanti Florica Maticiuc din Măriţei - Dărmăneşti. Când o întrebăm câţi ani are, spune ruşinată că nu ştie carte. Ne uităm în buletin şi aflăm. Are 61 de ani. Spune că nu are casă, mai stă la un frate de-al său, însă noaptea de miercuri spre joi a petrecut-o în gară.

„Am venit cu trenul, stau noaptea în gară, că mâine dimineaţă (n.r. joi) am proces la Tribunal la Suceava. În mână are o hârtie cu care cerşeşte.

„Ajutoraţi o femeie bolnavă de deabet, fără pensie şi fără casă”, este mesajul femeii năpăstuite, scris de o cunoştinţă, şi ea puţin ştiutoare de carte.

Lângă ea vedem un băiat care pare să aibă probleme psihice. Ne repetă că se numeşte Vasile, are 23 de ani şi e din Fălticeni. Mai mult de atât nu poate articula.

Călătorii, între stări de nemulţumire şi compasiune

Pentru călătorii care, din cauza gerului, sunt nevoiţi să aştepte în sală, sentimentul de nemulţumire se îmbină cu cel de compasiune. Grupurile de boschetari ocupă mai toată gara, asta pentru că nimeni nu se apropie de ei.

„Nu e plăcut deloc să fie aşa o atmosferă în gară, dar, pe de altă parte, unde să se ducă aceşti oameni? Nu îi ajută nimeni cu nimic. Eu am de aşteptat cel mult jumătate de oră, mai stau pe aici, mă mai plimb pe peron, dar dacă ei ar fi daţi afară ar muri îngheţaţi”, ne spune un bărbat care îşi aştepta o cunoştinţă ce urma să vină cu trenul intercity, dinspre capitală.

O casieră CFR, un boschetar şi un câine, în sinistra gară Iţcani 

După ce părăsim Gara Burdujeni, în jurul orei 23.15, mergem spre Gara Iţcani. Aici, s-ar putea turna cu uşurinţă un film de groază. Geamuri sparte, pereţi scorojiţi, bucăţi din tavan care au căzut sau stau să cadă. Ultimul tren, un personal, spre Paşcani, tocmai plecase. În gara pustie singura fiinţă umană este o angajată CFR, de la casa de bilete. Se pregăteşte şi ea să închidă şi nu este deloc vorbăreaţă cu „străinii” care se plimbă cu aparatele de fotografiat prin gară. Pe peron sar în ochi coşurile de gunoi care, lovite cu piciorul, stau răsturnate, fără ca gunoiul împrăştiat să fie strâns de cineva.   

În sala de aşteptare de lângă gară, surprinzător, încălzită, găsim un om al străzii care, întins pe scaune, lângă calorifer, este cufundat într-un somn adânc. Lângă el, un căţel se încălzeşte şi el, în apropiere de calorifer. În rest, pustiu şi o linişte adâncă.  

De altfel, de multe ori, oamenilor străzii care stau în Gara Burdujeni li se sugerează să meargă să doarmă în sala Gării Iţcani. Acolo oricum nu s-ar încumeta să stea nici un călător, mai ales pe timp de noapte, astfel că deranjul creat de aceştia nu ar fi atât de mare.     

Mai în glumă, mai în serios, constatăm însă că nici măcar boschetarii nu mai stau în Gara Iţcani.