Mircea Radu IACOBAN

Până una-alta, râdem. Ce altceva să facem? Lucrările scrise la bacalaureat mustesc de năzbâtii – aşa a fost din totdeauna. Încă în veacul XIX, la fiecare încheiere de an şcolar, gazetele înşirau şiraguri de perle extrase din tezele loazelor. „Opinia” ieşeană instituise şi un concurs pentru cea mai gogonată năzdrăvănie. Premiu: o şfară cu motocei.

Ne-am aştepta ca în anul de graţie 2010, când atât de bogate mijloace de informare extra-şcolare sunt la dispoziţia oricui - internetul, presa scrisă, cartea pe CD, televizorul, radioul devenind prezenţe oarecari în casele românilor, cantitatea de prostie şi incultură  pe decimetrul pătrat de teză să se mai subţie. Aş! Creşte constant! Creşte îngrijorător, acuzând temeinica instrucţiei în şcoală, dar şi – iertat fie-ne cinismul – o posibilă afectare a IQ-ului la vârsta juneţii. Veţi spune că suntem stenic onoraţi de olimpici performeri în ţară şi afară – chiar aşa-i. Incontestabilă rămâne, însă, constatarea că, la celălalt capăt al scării valorilor, e tot mai mare înghesuială.

Ce părere aveţi despre aserţiunea „Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatenţie al pazei de coastă”? Dar despre „Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor”? Ori „La Humuleşti, Ozana curgea limpede, fără prea mari frământări sociale şi politice”? Sau :”Versul <de la străbunii mei până la tine> explică distanţa în km. care există între poet şi rudele sale ce trăiau undeva la ţară”? Ca să nu mai vorbim de „Ceahlăul este situat sus pe munte”!

Sigur că fiecare clasă are propriii descendenţi din familia Bulă; a-i considera etalon pentru nivelul intelectual al unei întregi generaţii este gravă şi nedreaptă eroare. N-o vom face, fiindcă insulele de prostie în stare gemă sunt mai puţin îngrijorătoare decât starea generală a gândirii împleticite şi nivelul precar al limbajului, contaminat de miştocăreală bulevardieră şi vulgarităţi de bar. Într-o teză referitoare la poezia lui Eminescu putem citi că „Veronica Micle îi făcea fiţe”, ca să vezi, tocmai ea, fiinţa cu care Luceafărul „este în gagicăreală”. Poetul ar fi fost scârbit de „bişniţa societăţii” şi credea că „e mai mişto în lumea astrelor”, însă „patima s-a pus pe capul lui ca curca pe curcan.”

Receptarea la nivel epidermic a caratelor poeziei eminesciene trădează frecventarea rezumatelor de pe internet, asezonată cu oarece cugetări proprii de calibrul „La începutul fiecărei poezii eminesciene stă plantat câte un tei, mai gros sau mai subţire în funcţie de câte strofe are poezie”, ori „Eminescu descrie faptele care se petrec la plural, care demonstrează că tot timpul sunt mai mulţi.” Din „Răscoala” lui Rebreanu, evident neparcursă, ci „lecturată” în rezumatele postate pe Google, elevul reţine că „Răscoala a început spre seară şi ţăranii îi aprinseseră lanternele ca să vadă drumul spre ciocoi”, cu accent pe episoadele erotice, imaginate în cheie XXX: „Şi când Petre Petre o văzu pe Nadina dezbrăcată, îl gâdilă la tălpi”. Corolar: ”Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la 300 de pagini în sus.”

Cam toată literatura română este tăvălită prin formulări hazoase: „Octavian Goga scoate în evidenţă natura şi treieratul pe căldură”, „Zaharia Stancu a scris un roman desculţ; a fost şi şef de birou la scriitori”, „Magda îl iubea pe Tudor Şoimaru fără să ştie că acesta nu ştia limbi străine”, „Vlaicu Vodă era un funcţionar model, care avea un randament deosebit ca domn”... etc. etc. etc.

Întrebarea este dacă-i de-ajuns să ne amuzăm şi-atât, fiindcă trăsnăi în teze au fost, sunt şi vor mai fi. Frecvenţa şi calibrul acestora devin tot mai alarmante; îngrijorează mai ales faptul că nu-i pe locul I carenţa de informare („Capitala USA este Casa Albă”...), până la un punct tolerabilă, ci mostrele de gândire leneşă, opacă la logica elementară, dublate de neaderenţa suverană la profunzimile materiei „studiate”. Dacă nu cumva cele de mai sus nu-s decât semn al îmbătrânirii condeiului, autorul fiind prea expus nostalgicelor reverii sintetizate în formula demonetizată „Ehei, pe vremea mea!...!