Mircea Radu IACOBAN

Cu siguranţă, nu există pe întreg cuprinsul românesc un spaţiu spiritual mai binecuvântat decât Fălticenii. Lunga listă a oamenilor de seamă născuţi aici sau în împrejurimi îndreptăţeşte credinţa într-un „genius loci” productiv cantitativ şi – mai ales! – calitativ. (Savantul Eugen Coşeriu observa că „Densitatea nu e şi garanţie de nivel; numai la Fălticeni, se pare, unde trebuie să existe vreun secret al climei sau al solului, nivelul nu este mai prejos decât densitatea, care este extraordinară”.) O cât de „repede ochire” asupra impresionantei galerii de personalităţi fălticenene impune respect adus până-n pragul uimirii: Nicu Gane, Neofit Scriban, Al. Lambrior, G.T. Kirileanu, Artur Gorovei, N.N. Beldiceanu, Eugen Lovinescu, Aurel Băieşu, Ion Irimescu, A.G. Stino, Jules Cazaban, Gr. Vasiliu Birlic, Horia Lovinescu, Nicolae Labiş – şi, desigur, lista-i mult mai lungă, la ea cuvenindu-se adăugaţi şi fălticenenii prin adopţiune... spirituală.

Neobişnuita productivitate a urbei a incitat din totdeauna şi a determinat apariţia, încă de la începutul veacului trecut, unor scrieri care, dacă n-au avut cum explica fenomenul în sine, l-au semnalat, atribuindu-l în bună măsură unei anume atmosfere particulare, luminată de tonică încredere în destinul şi valorile culturii naţionale. Nu-i deloc întâmplător faptul că mari folclorişti români au activat aici, semn al preţuirii pentru inteligenţa creatoare a naţiei şi de logică stabilire a punctului de pornire de la care începe să se afirme prodigioasa aventură intelectuală a fălticenenilor de odinioară.

Doi nativi ai urbei, Paul Miron şi Grigore Ilisei, semnează cartea „Fălticeni – mon amour”, editată într-o nouă alcătuire de aceeaşi generoasă şi neobosită galerie ieşeană „Dana”.

Contribuţia profesorului Miron, întemeietorul lectoratelor de limbă română de la Köln, Bonn şi Freiburg, n-are, cum s-ar aştepta, rigoarea uscată a excursului ştiinţific. Dimpotrivă: cu un ascuns zâmbet pişicher, autorul începe prin a evoca o întrebare ghiduşă prefirată prin cercurile intelectualilor români de la Paris („Cum poţi fi om de cultură fără să fii din Fălticeni?”), pentru a continua, surprinzător, cu memorabile portretizări nu ale somităţilor târgului, ci ale fălticenenilor „de rând”.

Practicând cu voluptate demersul scriitoricesc întemeiat pe subtilităţi şi fineţuri caracterologice, Miron trece cu eleganţă graniţa dintre real şi fantastic, spre a propune o mitologie urbană în care-şi găseşte fireşte locul mahalaua evreiască (jumătate din populaţia oraşului era, atunci, semită). Miron decupează cu reală măiestrie chipuri pitoreşti, de a căror autenticitate nu te îndoieşti chiar atunci când povestea urcă spre fantastic.

Sunt pagini scrise „cu drag şi dor”, Miron explicând: „am copilărit la Fălticeni şi de aici amintirile cele mai frumoase despre ţara mea.”

Ilisei are o altă scriitură, în care adie „funciarul nostru sentimentalism moldovenesc”. El continuă să păşească prin târgul copilăriei „ca vrăjit şi nu văd decât ceea ce este frumos şi-mi bucură sufletul”.

Întâmplarea a făcut să fi fost implicat în amândouă debuturile lui Ilisei, şi ca reporter radio, şi ca scriitor. Cea dintâi relatare a lui în direct a fost găzduită într-o transmisie a subsemnatului, iar prima carte, „Năvod pentru scrumbii albastre”, i-am editat-o la „Junimea”. A rămas acelaşi condeier care nu se străduieşte să-şi ascundă lacrima; în peisajul general al unei proze ce refuză recursul deschis şi sincer la sentiment, Ilisei istoriseşte cu tremur în glas despre cei care nu mai sunt, izbutind să transmită emoţie autentică. Este cheia în care evocă figurile fălticenenilor; o altă carte a lui, „La gurile Africii”, recent lansată, în care-şi rememorează episodul diplomaticesc din Tunisia, a scris-o mai distant şi cu mai puţină implicare sentimentală (voi reveni). „Fălticeni – mon amour” este presărată cu excelentele desene ale lui Dan Hatmanu, care, cum declara artistul, „nu ilustrează cartea, ci adaugă propria viziune” la conturarea fiinţei unui oraş cu destin cultural de excepţie.