Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Băieţii de la Secţia Sport a Radiodifuziunii trudesc cu sârg şi spor la stâlcirea limbii române – şi nu de ieri, de azi. Mai ales din punctul de vedere al proprietăţii termenilor şi al gospodăririi sintactice, prestaţia lor o ia tot mai razna de la un sezon la altul.
Dacă Radiodifuziunea înţelege prin libertatea de exprimare şi abolirea cenzurii inventarea slobodă de jargoane aiuristice, după cum îl taie capul pe fiecare truditor la microfon, câtă carte ştie şi câtă brumă de instinct lingvistic are, atunci rău face. Din cauza crainicilor sportivi, radioul este pe cale să se preschimbe dintr-o şcoală de vorbire corectă românească într-un productiv mecanism de avariere a limbii. Poate-i prea mult să spunem „a limbii literare”, fiindcă puţinătatea ideilor dintr-un reportaj de la stadion rareori se încearcă a fi suplinită printr-o cât de modestă, zgârcită, parcimonioasă solicitare a posibilităţilor vocabularului, darămite de vreo cultivare a metaforei şi de strălucirea verbului. Excepţie fac doar unu-doi combatanţi pe baricadele radioului; se află în deplină minoritate şi le cerem cuvenitele scuze. Pornesc de la ideea că-i realmente un drept cetăţenesc pretenţia de a avea parte, la radio, de o relatare exactă, alertă şi corectă gramatical - numai că la acest furnizor de vorbe, marfa depreciată n-ai cum s-o dai înapoi.
Cum, cu jumătate de veac în urmă, am practicat şi eu solicitanta meserie de crainic reporter sportiv, veţi spune că am rămas cu vreo nostalgie după microfoanele de odinioară, cât o halbă, şi cu cine ştie ce spaime de „necuvintele” puse în undă cu prea multă nonşalanţă acum. Poate o fi şi-aşa, fiindcă mărturisesc că-mi vine foarte greu să accept, fie şi numai pentru igiena auzului, urletele preschimbate în răgete ale unui personaj care atestă aceeaşi înzestrare pentru crăinicia sportivă cât aş avea eu de scafandru în Sahara. Individul, căruia i se bat amarnic şi zădarnic calicii la gură şi nu-i în stare să ducă o idee până la capăt cursiv, cu accentele logice cuvenite, motivează (probabil) că şi pe alte meleaguri cuvinţelul „gol” este tras de cap, tras de coadă şi întins ca un gumilastic în nesfârşită vibraţie brizantă.
S-ar cuveni, totuşi, să ţină seama că-i vorba despre alte culturi, cu alte civilizaţii ale comunicării, reprezentând poporaţii mult mai extrovertite decât românii; pentru ele, fotbalul este religie şi golul, cea mai consistentă hrană spirituală.
În al doilea rând, nici pe acolo nu se rage supramodulat indiferent de semnificaţia punctului marcat. Se urlă când e golul jinduitei victorii, golul fatidic din minutul 89, golul calificării, golul ultimei şanse, marele gol. Ţipălăul nostru trage sirena absolut ridicol ori de câte ori se modifică tabela şi-n orice pârlit de meci banal, fie şi dacă-i 7-0! Sigur că, în lipsa capacităţii de a relata cu miez şi tâlc, de a vedea (şi comunica) esenţialul cu maximum de ritm în minimum de timp şi, mai ales, de a înfiripa din cuvintele noastre cele de toate zilele tabloul vivant al tribunelor scăldate-n patimi, încerci să suplineşti cu ce poţi - doar-doar izbuteşti să ieşi cumva în evidenţă. Jalnic! Dar, mă rog, asta nu ţine de gramatică, ci de bruma de înzestrare şi bun-simţ gazetăresc. O ai, sau n-o ai.
De altfel, strict gramatical, inovaţiile introduse de unii crainici reporteri nu-s propriu-zis erori, ci inutilităţi parazite şi, prin asta, inculte. După ce au exilat la modul stupid accentul pe ultima silabă (inventată) a numelor proprii (Grădinaríu, Pescaríu) şi după ce au determinat pătura incultă a naţiei să nu-l mai folosească pe amărâtul „ca” fără cârja lui „şi” („eu, ca şi inginer...”) , acum crainicii sportivi l-au înlocuit silnic, ilogic şi definitiv, pe strămoşescul „de” cu... „de către”.
După cum bine se ştie, lumea imită cu superficialitate: nu vorbeşte după dicţionarele Academiei, ci după cum aude la radio şi tv. Unde mingea nu mai este şutată „de” Popescu, ci... „de către” Popescu, nu mai este atinsă „de” mâna lui Ionescu, ci „de către” mâna lui Ionescu. Fără nici un temei, fie logic, fie sintactic (ca să nu mai zic şi morfologic). De ce, G.L. Balica & comp.? Din – îmi asum responsabilitatea utilizării termenului – prostie. Sunt dispus să-mi cer scuze; aştept şi accept orice altă explicaţie - dacă poate fi aflată de (către) cineva.
