Cătălin MIHULEAC

Aş putea să mă plâng la protecţia consumatorului, fiindcă liniştea mi-a fost furată de filmul lu’ Caranfil, „Restul e tăcere”, pe care l-am văzut de cinci ori; eu, care arareori duc la capăt vizionarea unui film, din motive de plictiseală. „Restul de tăcere” – o lucrare de o perfectă rotunjime, dedicată naşterii, în 1912, a primului film de lung metraj românesc, despre războiul purtat la 1877 cu turcaleţii. Vi-l recomand: în opinia mea, e operă de artă.
Apare în creaţia lui Caranfil o imagine din Bucureştiul lui 1912, care-i arată pe falnicii soldaţi ai războiului de independenţă ajunşi milogi stradali, în uniformele lor cu stofa ruinată. O imagine fugară, dar grea, în dantelăria filmului. Fiindcă m-a mişcat deosebit, am scotocit prin presa începutului de veac douăzeci şi am dat peste o tabletă amară de-a lui Arghezi, închinată „sergentului rănit în războiul din 1877, Marin Ionescu, care, într-un colţ de stradă din Bucureşti, reprezintă astăzi bravura şi gloria ţării în calitate de cerşetor.” Falnicul ostaş de odinioară e, la distanţă de trei decenii, un bătrân ciopârţit, care „seamănă cu resturile unei vite tăiate de tren”.
Tableta „Sânge şi aur” e scrisă de Arghezi în 1913, dar portretul eroului din Regimentul 2 de Cavalerie te cutremură şi la un veac distanţă: „Nasul îi lipseşte, picioarele i-au rămas dincolo de Dunăre. Dar viteazul de la 1877 a rămas exact atâta om cât s-a putut aduna cu grebla şi curăţa de pe spărturile bombei ce i-a făcut explozie între picioare.”
Ca şi când nu ar fi fost destul că norocul s-a găsit să facă economie pe seama acestui om, a mai venit şi statul cu zgârcenia lui proverbială, astfel încât pensia de invalid, oricum ridicolă, de 25 de lei, i-a fost scăzută la... 20. Dar o duduie de la casa de pensii l-a consolat pe veteran: „Dumneata eşti încă destul de fercheş. Eu în locul dumitale m-aş face văcsuitor de ghete.”
Indiferent de secolul în care vieţuieşte, amploaiatul statului e la fel. Doar un atemporal amploaiat al statului putea da un aşa sfat unui om care nu mai purta picioare, implicit încălţăminte, de 36 de ani. În fine, cu harul său ştiut, Arghezi găseşte o justificare ironică pentru micimea pensiei, atâta timp cât ea se adresează „nevoilor unei optimi dintr-un bărbat întreg.”
Restul, desigur, e tăcere.