Memoria timpului

În ziua de 23 septembrie a anului 2017, un grup de absolvenţi ai promoţiei 1957 de la Facultatea (pe atunci) de Istorie-Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi s-a adunat în oraşul tinereţii veşnice pentru a marca ultimii 60 de ani de existenţă. Fericit prilej de bucurie, întru aducere-aminte, dar şi de pomenire a celor care nu mai sunt... Cu această ocazie, fostul meu coleg de grupă, profesorul şi poetul Ilie Ibănescu, mi-a oferit patru volume de poezie, publicate de el în ultimii trei ani: „Călător printre stele”, „Castelul albastru”, „Magul călător” şi „Flacăra Unirii” - un emoţionant omagiu dedicat actului Marii Uniri din 1918, de care, la anul ce vine, poate că ne vom aduce aminte... La numele cunoscut, am observat un adaos - Anemone -, pe care îl consider ca pe o trimitere a autorului către universul floral, dar şi spre un zbor în eterul etern, mai persistent decât aromele florilor. „Despre Anemone legenda spune că s-ar fi născut din lacrimile Afroditei” - scria Ilie prin anul 2009. Ilie Ibănescu s-a născut în mijlocul verii: 16 iulie 1931, în satul Ibăneşti, din fostul judeţ Dorohoi. A făcut clasele primare în localitatea natală. A urmat cursurile liceale (1948-1952) la vestita Şcoală „Anastasie Başotă” din Pomârla, după care a devenit student la Filologia ieşeană (1953-1957). După absolvire, cu diploma de profesor de Limba şi literatura română în buzunar, a poposit la Liceul „Mihai Ciucă” din Săveni, devenind şi şeful Secţiei de învăţământ a raionului. Acolo a şi editat revista şcolii, „Muguri”. În a doua parte a carierei, a funcţionat la Şcoala din Soloneţ – Todireşti - Suceava. S-a pensionat în anul 1994. Dar nu a tras pe dreapta...

Aripa poeziei l-a stăpânit încă din vremea anilor tineri. În studenţie, mai ales. Precum în multe alte cazuri, uşile i s-au deschis cu oarecare întârziere, dar au făcut-o cu largheţe, Ilie Ibănescu-Anemone dovedindu-se vrednic de întâmplare. El nu a avut, adică, o prestaţie de amator. Pentru mine (şi, cred, nu numai) cele patru cărţi de poezie sunt o dovadă de netăgăduit. Mi se alătură poetul: „Urcuşul nu mi-a fost uşor, / Cuvântul scris / Mi-a dat putere şi lumină”. Iar puterea şi lumina au un izvor cu apă vie, care curge fără de istov: „Îmi scriu poemul / în limba patriei”.

Şi pentru Ilie Ibănescu-Anemone, Patria nu este doar baştina. Ea este întregul Univers, în care autorul este şi el o fărâmă. Nu din întâmplare, prin urmare, subiectul este un fel de coloană de susţinere a tematicii diverse ce se regăseşte în volumele numite mai înainte. Întrucât şi tematic, dar şi ca realizare poetică, toate cele patru cărţi sunt unitare, voi stărui ceva mai mult asupra celei numite „Călător printre stele”, făcând, din capul locului, precizarea: poetul călător se raportează la sistemul stelar, însă „cerul lui de stele” pe pământ se află. Desigur, unele nu strălucesc, altele dau lumină veşnică. Pe ecranul generos al Ţării, valorile spiritualităţii româneşti - şi universale - ţin prim-planul; pe fundal, în semiîntuneric, se află întunericul, Ilie Ibănescu-Anemone ştiind care este valoarea zicerii cu pădurea şi cu uscăturile. La care eu aş adăuga, actualizând: din păcate, în România contemporană s-au împuţinat pădurile, dar au proliferat uscăturile... Eminescu - cum era de aşteptat - este rază de lumină în cărţile lui Ilie Ibănescu-Anemone, care chiar o spune, cu mândrie: „De dor freamătă teiul sfânt, / Chemări de dulce corn / Cum înfioară codrii de aramă / Murmurând duios numele tău...” Urmând cu sârg modelul strălucit al poetului nepereche, autorul dedică poezii Ţării fagilor, şcolii, satului, eroilor neamului: „Borna”, „Eroii”, „Cetatea Albă”, „Trupul Ţării”, „Cernăuţi”, „Clopotul Putnei”, „Toamna în Bucovina”, „Vatra românească”, „Satul” şi altele încă. Amintirea duioasă a părinţilor se simte în toate paginile acestor patru cărţi. Poetul aude mereu „Vocea mamei”: „Din pragul casei ascult şi-acum / Cum vocea mamei blând îmi spune: nu pleca!” Viu este şi dorul de tată, care doarme în pământ străin - alături de alţi numeroşi eroi anonimi ai neamului, - dar care „se vrea mereu acasă”, pentru că „Inima şi-a dat-o Ţării”. În respectul cuvenit, Ilie Ibănescu-Anemone nu-i uită nici pe poeţii cei mari ai neamului. Alături de omagiile aduse lui Eminescu şi Coşbuc, de exemplu, întâlnim şi o „Scrisoare lui Labiş” (mesaje asemănătoare am citit şi în „Castelul albastru” - „Pui de cerb”; „Flacăra Unirii” - „Nicolae Labiş”, „Către Labiş”), dar şi lui Grigore Vieru - „Ziorel de ziuă”.

Să nu se tragă concluzia că poezia lui Ilie Ibănescu-Anemone cantonează doar în timpul trecut. Prezentul, în zbuciumata lui alcătuire, îi inspiră versuri protestatare: „Pe stradă trec pensionarii / Ducând în plasă câte / O pâine...” Mai acide sunt poeziile: „Protest” („Încătuşată, inima planetei / Sângerează adânc”), „Guvernator”, „Trepăduşi”, ,,Guvernul repetent”, „Turma”, „Parlamentul şi demnitarii”, „Latră şi Grivei”.

Alături de fiorul patriotic, cel al amintirilor tresaltă în versuri sprinţare, poetul rememorându-şi nu doar copilăria, ci şi anii tinereţii. Amintirile din studenţie, de exemplu, îi duc paşii prin Copou („Aici, / nimic nou / în vechiul şi tristul Copou... / doar teiul sfânt / şi prietenii mei...”). Şi legăturile de sânge cu folclorul sunt la vedere şi la înţelegere, unele poezii fiind scrise în ritmuri populare: „Lie Ciocârlie”, „Radu mamii” şi altele încă, izvorând din tradiţiile românilor („Colind” - „Steluţe se aprind la geam, / Coboară cerul peste noi”).

În „Taina”, poetul Ilie Ibănescu-Anemone se mărturiseşte singur: „Eu vin ca / Spicul de aur / Din locul curat / Să vă trimit tăcut / Lumina din cuvânt, / Durerea unui neam...” Şi mai declară: „Din bucurie şi durere vin”. Iar mie nu-mi rămâne alta de făcut decât să-i devin părtaş, şi la una, şi la alta. Ascultăm împreună cum „Arborii plâng şi cântă...”

Vasile Filip