Astăzi este Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, un neobosit practicant al rugăciunii inimii, a fost stareţul mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ. A tradus, împreună cu ucenicii săi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind astfel ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă.

Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi sau de la Neamţ s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina pe data de 21 decembrie 1722. Tatăl său se numea Ioan şi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735, copilul a fost dat de mama sa să înveţe la Academia Teologică din Kiev. După patru ani, părăsind şcoala, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedovski (la sud de Kiev), primind numele de Platon. Ulterior, se retrage în Ţările Române între anii 1743 şi 1746, stabilindu-se mai întâi la schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, apoi la Cârnu, schituri ce se aflau sub îndrumarea duhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. Aici învaţă limba română, deprinde rugăciunea inimii, precum şi celelalte practici ale vieţii contemplative, iar în anul 1746 ajunge la Muntele Athos, unde primeşte schima mică de la stareţul Vasile de la Poiana Mărului (1750), sub numele de Paisie. Se stabileşte apoi la Mănăstirea Pantocrator, unde este hirotonit preot de către episcopul Grigorie şi întemeiază o obşte monahală în Schitul "Sfântul Prooroc Ilie", unde se nevoieşte până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi. În vara aceluiaşi an, mitropolitul Moldovei, Gavriil, a încuviinţat ca Paisie, împreună cu ucenicii săi, să vină din nou în Moldova, de data aceasta la Mănăstirea Dragomirna, pentru a revigora viaţa monahală de aici, cu experienţa dobândită în Sfântul Munte.Sfântul a fixat anumite canoane după care să se conducă obştea având la bază modelul regulilor Sfântului Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Nil Sorski. De asemenea, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă. În toamna anului 1768, din cauza invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiaseră în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul i-a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. După şase ani de război, nordul Moldovei a rămas sub ocupaţie austriacă, iar Mănăstirea Dragomirna a devenit proprietatea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză, obştea de aici, în frunte cu stareţul Paisie, a fost nevoită să se strămute la Mănăstirea Secu, în ziua de 14 octombrie 1775. După patru ani de nevoinţă la Mănăstirea Secu, deşi se construiseră peste 100 de chilii noi, acestea se dovediseră neîncăpătoare pentru numărul de monahi care formau obştea şi, de aceea, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil şi cu sprijinul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzzi, s-a hotărât mutarea Cuviosului Paisie, cu o parte din obştea de la Secu, în marea lavră de la Neamţ, la 14 august 1779. La 30 octombrie 1794 s-a îmbolnăvit grav. După câteva zile s-a simţit mai bine, iar duminică, 5 noiembrie, a participat la Sfânta Liturghie împărtăşindu-se. Miercuri, 15 noiembrie, după ce i s-a citit canonul de ieşire a sufletului, şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos la vârsta de 72 de ani. Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfânt dintotdeauna, mai ales în Moldova, prăznuindu-l pe data de 15 noiembrie a fiecărui an, prima zi din Postul Crăciunului. Din anul 1988, el a fost canonizat, iar cultul lui s-a extins în toate ţările ortodoxe.

(pr. Ciprian APETREI)