Mircea Radu IACOBAN

Nu-mi vine să cred c-au trecut toate năbădăile campaniei electorale și că, în sfârșit, ne putem întoarce la condiția cetățeanului pașnic, recăpătându-ne suflul și sufletul grav intoxicat cu politicale! Motiv pentru care îmi permit luxul să las prezentul la o parte și, până om avea președinte, să dezaburesc niscaiva amintiri. Iată:1962 - armată studenţească în garnizoana Botoşani. 400 de studenţi de la teatru, arte plastice, filologie, conservator – ce mai, unul mai „special” decât celălalt! Închipuiţi-vi-l pe Arşinel bătând cu deplină seriozitate pas de front pe malul Dresleucii! Căram, cu rândul, kilometri nesfârşiţi, puşca mitralieră care, pe vremea aceea, cântărea vreo 12 kile (fără afet!), ca să ne zgâim după aceea, jumătate de zi, la „ţinta cap, ţinta piept, ţinta brâu”.

Ne-a scăpat de instrucţie un student care, din fericire (!), s-a potcovit cu o dizenterie de adevăratelea, după care ne vindea, pentru coprocultură, câte un cubuleţ aromitor din producţia proprie. Astfel „îmbolnăvindu-ne” mai toţi, am rămas în cazarmă, unde băteam toată ziua mingea cu ciubotele cât o piatră de moară şi obielele adunate ciotcă la călcâie. Dar iată că vedem, la poarta regimentului, un cioban tăbârcind ditamai… puşca mitralieră. Tot rânduindu-ne la purtat puşcociul, am pierdut socoteala răspunderii dintâi şi arma cu care se putea ocupa Botoşanii a rămas uitată pe un muşuroi, sub copacul cu coroana rotată. Scandal până la torţile cerului, principalul vinovat, Ticu T. (a trecut de mult în rândul drepţilor), intră imediat la arest, curg ameninţări cu Tribunalul Militar, ce mai, tărăşenie de toată frumuseţea! Pe care a rezolvat-o, simplu, încheietorul nostru de pluton, Liviu R. (şi el chemat la loc cu verdeaţă). I-a explicat maiorului că, la o adică, ofiţerii intră în bucluc mai abitir decât oştenii. Drept pentru care, imediat, ciobanul a primit mulţumirile comandantului, odată cu jinduita permisiune să-şi pască turma în poligon, contra angajamentului de a-şi ţine gura, arestuitul a fost mintenaş eliberat şi cadorisit cu bilet de voie, astfel fiind invitat să tacă mormânt, iar plutonul, din aceleaşi pricini, s-a ales cu suspendare de la corvoada curăţării cartofilor. Adicătelea, tot răul spre bine!  

Încheierea celor trei luni de armată în cazarmă a fost apoteotică. Cum primiserăm de acum hainele civile, toată supușenia noastră de subordonați obedienți s-a mistuit într-o clipită, așa că, dând glas frustrărilor și resentimentelor din belușug adunate de-a lungul unei veri aiurea irosite, am pus la cale curajoasa izvodire a unui „imn al eliberării”, creație colectivă la finisarea căreia au trudit întâi de toate filologii, cu neprecupețit sprijin din partea absolvenților de la Teatru și Artă plastică, în vreme ce transpunerea muzicală și în general vestmântul sonor s-a aflat în sarcina colegilor absolvenți de Conservator. Melodia n-am cum s-o notez aici; precum era obiceiul „la brigadă”, s-a „adaptat” un șlagăr cunoscut, vioi și antrenant. Căruia i s-a potrivit un text inspirat din marile și micile mizerii ale vieții de cazarmă, evocându-se atât ignoranța enciclopedică a celor mai mulți ofițeri, abia aduși din producție spre a îmbunătăți compoziția socială a armatei române, ca și ofurile vieții cotidiene: doar patru cabine de WC (aș! WC înseamnă closet cu apă – la cazarma din Botoșani funcționa o simplă privată țărănească) la 400 de studenți, unii cu dizenterie, motiv pentru care, la o adică și la ceas de seară, oștenii ce nu prindeau rând la „tronul” turcesc se piteau strategic prin tufele din preajma cimitirului mărginaș, repede devenite teren minat, greu de traversat fără mască pe figură.

Reproduc ultima strofă a „imnului”, cu regretul că-s nevoit să pun puncte-puncte în loc de corolarul rimei finale – dar, sunt sigur, o veți intui fără nici o dificultate: „Au rămas doar rahații sub lună / Să marcheze cazarma-mprejur / Iar maiorul cu garda i-adună / să ne afle calibrul la...” Cam așa era tot textul! Un cor bărbătesc de 400 de persoane sună strașnic, mai ales când este susținut și condus de câțiva zeci de muzicieni cu patalama, școliți la Conservator. Îmbrăcați civil, ne-am încolonat militărește și am defilat bătând pas de front numai pe stângul până sub ferestrele Comandei regimentului. Acolo, am dat glas imnului din 400 de piepturi, de zuruiau geamurile cazărmii și răsuna tot Botoșaniul. Ofițerii n-au avut umorul să deschidă ferestrele și să aplaude frumoasa și elocventa creație colectivă, ori măcar să ne probozească militărește. Ce mai conta! Am mai tras aceeași cântare și pe peronul gării, de-și făceau cruce acarii, după care, din păcate, corul s-a spart, fiecare dintre noi plecând în altă parte – nu înainte de a trosni câteva petarde ce-au băgat în boale pasagerii cursei de Dorohoi...