Vreme și vremuri

Vreme trece, vreme vine.” Eminesciana glosare, în simplitatea ei atât de adâncă, dă întreaga măsură a veșniciei timpului și a măcinișului clipei. Vremea cea nesfârșită și vremurile lunecătoare, risipite precum fumul. Se spune despre vremuri că sunt aidoma oamenilor și oamenii asemenea lor. Există, fără îndoială, o legătură de vase comunicante între aceste două realități. Umanitatea colorează epocile, timpurile, dându-le reliefuri, sensuri, identitate. Dar și vremurile modelează comportamentele umane. De asta, nu întâmplător, ci după experiențe, desigur amare, cronicarul a oftat, scriind despre Moldova și moldoveni că se află sub apăsarea vremurilor.
Oamenii obișnuiesc a se supune chiar grozăviei vremurilor. Totodată, nu lipsesc nici cei în stare a se lua la trântă cu acestea. Sunt cei care duc mai departe lumea. Plătesc scump adeseori cutezanța, de multe ori cu viața, dar mișcă omenirea, scot din inerție și chiar din crize fără capăt planeta. E ceea ce simt că lipsește României, într-un timp care cere imperios așa ceva. Și nu e vorba de un singur om, oricât de providențial ar fi, ci de mult mai mulți. O acțiune conjugată a acestora ar putea, poate, schimba din temelii țara, i-ar imprima un alt curs, ar smulge-o din smârcul imoralității, în care se cufundă de la o zi la alta. Ne-ar trebui, și încă îmbelșugat, oameni în stare a așeza înaintea interesului lor pe cel al nației din care se trag. Nu s-ar naște pentru prima oară astfel de ființe în România. De pildă, în secolul al XIX-lea, doi tineri boieri luminați, Costache Negri și Scarlat Vârnav, au donat pânze de mare valoare ale picturii universale, cumpărate prin licitație la Paris din agoniseala proprie, ca să se organizeze la Iași prima pinacotecă românească. Au purces la acest gest nobil îndată ce s-au întors de la studiile din capitala Franței. Și nu e deloc lipsit de importanță de menționat că nu erau din cale afară de bogați, dar aveau pe deplin simțământul datoriei față de patria care-i dăduse omenirii. Împărtășeau acel adagiu al unui mare demnitar străin, care spunea că nu se cade să te întrebi ce face țara pentru tine, ci ceea ce faci tu în primul rând pentru ea. Nu cred că sămânța unor asemenea oameni a pierit cu totul în țara românească. Pare a nu exista însă acum solul fertil rodirii, adică acel climat favorabil, și nu prea se zăresc personalități jertfitoare, prin viziunea și lucrarea cărora să răzbim și să ieșim de sub strivirea unor vremuri neprielnice.
„Vreme trece, vreme vine.” Rostirea eminesciană din „Glossă” nu ne vestește vremea cea bună, atât de dorită, ci glăsuiește că vremurile-s tot mai smintite, că o iau razna, amintindu-ne tot mai mult de prezicerile apocaliptice. Ca să nu ne pierdem cu totul în hățișul vremii și vremurilor, se cere a ne regăsi buna- cuviință, respectul datului și legatului dumnezeiesc.
(Grigore Ilisei, Ziarul Lumina)