Sufletul luat de șuvoi sau asemănarea cu Dumnezeu

În 1952, Mircea Eliade se adresa, dojenitor și lămuritor, Occidentului: „Popoarele de dincolo de Cortina de Fier nu se simt mai solidare între ele decât se simt cu restul Europei. Această vastă regiune[…] este organic legată de Occident. Dunărea este un […] fluviu european. Orientul și Occidentul Europei sunt, economicește, complementare. La fel ca în Occident, nicăieri în Orientul Europei nu există o solidaritate unică și exclusivă. Românii se simt solidari cu popoarele balcanice datorită ortodoxiei și moștenirii comune bizantine, dar și cu națiunile de origine latină din Occident.” Dincolo de aceste declarații, însă, autoritățile comuniste supuneau la persecuții pe reprezentanții catolicismului și ai altor confesiuni, și chiar pe cei ortodocși dominați de rectitudine și de protestul față de statul ateu. La ieșirea din totalitarism, însă, interesul românilor sau al altor națiuni din Uniune față de propria istorie, ca și față de istoria credințelor și patimilor confesionale și culturale este destul de scăzut. Franța secolului trecut a cunoscut în anii ’80 un adevărat seism prin apariția cărții « Memoria tăcerilor , La memoire des silences » de Elisabeth Miribel, care a rămas în istorie ca biografia neegalată a Monseniorului Vladimir Ghika. Scritoarea observa că „tăcerea se lasă din nou asupra vieții și morții lui Vladimir Ghika”, la fel cum se lasă asupra multor aspecte importante ale martirajului creștin din Europa Occidentală și din Estul ei sovietizat. Autoarea a insistat pe răspândirea expresiei Monseniorului însuși, aceea de „memorie a tăcerilor” pe care acesta o utilizase în lucrarea sa intitulată „Gânduri pentru zilele care vin”: „noi vom fi judecați, înainte de toate, după ceea ce am făcut cu tăcerile lui Dumnezeu”, pentru că „ar trebui să avem memoria tăcerilor, la fel ca și pe aceea a cuvintelor”. În deznădejdea și lipsa de lumină a vremurilor actuale dominate de secularism și consumerism, Europa e luată cu asalt de pântecul roditor al islamismului fertil, în dauna zidirii materiale, ființiale și spirituale iudeo-creștine tradiționale. Raporturile demografice de forțe se schimbă accelerat: în timp ce populația ce frecventează moscheea crește ca un fluviu abundent ce inundă chiar în statele europene devenite înfloritoare datorită secolelor de catolicism și protestantism civilizator (adevărate curente ce au implementat modernitatea europeană sedimentată), vechi și nobile catedrale creștine își pierd enoriașii. Occidentul experimentează acum turismul religios creștin pentru a asigura fondurile necesare întreținerii edificiilor sale spirituale, în condițiile în care enoriașii scad în urmași și îmbătrânesc. Ba, mai mult, se încearcă revigorarea creștinismului prin implicarea mai profundă a bisericii în viața comunității: unele catedrale din Belgia și Germania au devenit, cu permisiunea pastorilor, adăposturi pentru refugiați politici sau azilanți economici ori expați, prigoniți în țările lor pentru ideile religioase, credințe și acțiuni politice chiar, atunci când au conținut antitotalitar. Catedrale întregi adăpostesc, sub îndemnul unei adevărate teologii a necazului omenesc, suflete îndelung prigonite de politicile abuzive ale unor regimuri bazate pe discriminare și abuz. Cu corturile și saltelele așezate pe jos, cei primiți să se salveze prin rugăciune și implorare ajung să-și întemeieze în biserică un nou rost, căci autoritățile sunt astfel atenționate să coboare o privire asupra problemelor lor de supraviețuire, să-i susțină și să-i apere. Poate că aici este o fărâmă din adevărata misiune a bisericii, anume aceea de a salva omul din calea întunericului coborât pe pământ.
În lumea de azi, secularizată, termeni importanți precum „caritate”, „solidaritate”, „iubire creștină” sau „rugăciunea inimii” au fost deturnați de la sensul lor profund și autentic creștin prin practicile profane și mediatizate ale business-ului „facerii de bine” cu scop de publicitate mascată sau de reclamă electorală. Vedem adesea ministrese ale concernelor de cosmetice sau de show -biz cum își donează chipurile dezinteresat parte din avere unor societăți „caritabile”, „admirăm” la televiziune ( cu râvnă în fazele pre-electorale) cohorte de politicieni aflați în goană după capital sporit de imagine publică și de rating, ba chiar suntem nevoiți să credem că, după îndelungi cariere de politruci atei neîndurători, activiști cu dare de mână construiesc biserici pentru creștinii care le vor da votul pe viață în sate menținute timp îndelungat la nivel de ev mediu tocmai de râvna lor bolșevică.
Când Papa Ioan Paul al II-lea a călcat pe pământ românesc, în anul 1999, acesta i s-a părut a fi „grădina Maicii Domnului”. Rolul acestui Papă originar din Răsărit, și tocmai de aceea mai spiritual în inimă, a fost imens nu numai în căderea Zidului Berlinului, ci și în răspândirea pe pământ românesc a florilor ecumenismului, flori a căror menire este să-i unească pe europeni și pe membrii civilizației iudeo-creștine în fața invaziilor ce au început, să apere valorile spiritualității creștine dincolo de limitele doctrinare, să ridice dorința de pace și de iubire între oameni deasupra tuturor tentațiilor specifice timpurilor din urmă.
În timp ce alte culturi își îndeamnă credincioșii cu sabia, genialul Papă din Est știa că sufletul europenilor creștini e sensibil la Sfânta Taină a Cuvântului: „Mare, câtă vreme mă primești în pupilele tale deschise/ sub forma cercurilor învălurite,/ mi se pare că-n tine se-neacă toate abisurile/ și toate granițele – // dar cu piciorul ai și atins valul,/ și atunci ți s-a părut/ că Marea aceasta în mine a sălășluit/ emanând atâta liniște împrejur, atâta frig.// Să te îneci, să te îneci!/ Răsucindu-te, și apoi să te îndepărtezi,/ în refluxul acesta fără să simți treptele/ pe care, tremurânde, se strâng numai sufletele,/ sufletul omului scufundat într-o mică picătură,/ sufletul care e luat de șuvoi în cele din urmă.//”.
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a marcat și deschiderea dosarului de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, ce va fi practic declarată, sperăm, de Crăciun, când se împlinesc 125 de ani de la nașterea martirului și geniului român al dăruirii creștine. A fost singurul preot cunoscut, hirotonit în ambele rituri, cel latin și cel bizantin, și care primise de la Papa Pius al XI-lea puterea excepțională de a fi duhovnic în toate diecezele din lume și de a putea oficia liturghia oriunde, în fiecare din cele două rituri. Și oare nu aceasta este misiunea adevăratului suflet creștin, înainte de a fi luat de șuvoi și ridicat în Lumină?
Angela Furtună
angela.furtună@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/