Să râdem oleacă despre moarte

Luigi Pirandello nu a savurat prea mult laurii premiului Nobel pentru literatură, care i-a fost atribuit în 1934, fiindcă doi ani mai târziu a și murit. Era prozator și dramaturg, oleacă mai mare decât Cărtărescu, și nici nu purta fes ca țărănetele ăsta al nostru. Și nici nu avea lațe nespălate, împodobindu-se în schimb cu mustață și barbișon. Era, în general, un om foarte elegant. Ca ținută și ca purtare.
A avut și el naivitățile lui, ca orice om mare. L-a susținut la început pe Mussolini, dar apoi l-a băgat unde l-a băgat și istoria. Simțind că i se apropie sfârșitul, și-a scris opera pe care o scriem toți mai la urmă: testamentul. Prin care a cerut: „Moartea mea să fie trecută sub tăcere. Prietenilor și dușmanilor, rugămintea de a nu o semnala în niciun fel, de a nu vorbi despre ea în ziare. Nu doresc niciun anunț, niciun ferpar.”
Cel mai tare mă emoționează că această invitație la sobrietate le este adresată și dușmanilor, nu doar prietenilor, cum se obișnuiește.
Am văzut și eu tot felul de înhumări: unele discutabile, altele de prost gust. După om. Cu fanfară, dar și cu ”Shine on you crazy diamond” de Pink Floyd. Cea mai cerută piesă muzicală de acompaniament rămâne, o știm, ”My way”, cântată de Sinatra.
Unii sunt duși cu limuzina de lux la groapă, alții cu carul cu boi, vreau să spun cu limuzina ”patru ori patru” bovină. Din punctul meu de vedere, nu prea contează, că tot acolo ajungi. Dar desigur că nu toată lumea e de părerea mea.
Îmi place una de Woody Allen: ”Nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea, vreau să fiu nemuritor prin a nu muri.” Sună inteligent, dar zadarnic. Nimeni nu scapă. Poate doar eu, cu puțin noroc.
Și alta despre moarte. Acum nici o lună, a încetat fulgerător din viață un liberal de frunte din Moldova. Avea numele de familie Minciună. Iar eu nu pot să nu observ că omul acesta – Dumnezeu să-l ierte! – a fost politicianul cu cel mai sincer nume din România.