Ochiul dracului, sfințirea omului și a fi bun

Au trecut douăzeci de ani de când „americanii”, crezând că prin bani se combate corupția din domeniul medical, au oferit Ministerului Sănătății de la București 400.000 de dolari, în scopul amintit.
Evident că nu toți americanii cred prostia asta – eu detestând generalizările! – dar o cred cu siguranță toți angajații ambasadelor (nu numai americane), toți politicienii și, în general, toți indivizii vizibili din domeniul politic, administrativ, din afaceri și – culmea!…- majoritatea liderilor din sport și… religie.
Aceștia, deși știu că „banu-i ochiul dracului”, cred că el, dacă e mult, induce respectarea ”celor zece porunci”, că poate declanșa jihadul (războiul interior, din ”cei cinci stâlpi ai islamului”) sau – pentru atei – că inculcă comportamentul etic; ultimul putând fi definit ca purtarea corectă în situațiile dificile…
Revenind la medicină, iată că și în România, după stupidele măsuri ale reformei sanitare aplicate în 1999, după ce medicina a intrat în sistemul pieței – unde, anulându-se jurământul, ”Frate, frate,… dar brânza-i pe bani!”, că într-adevăr sănătatea-i ”mare brânză”!… – după ce salariile și veniturile medicilor din sistem au crescut ”la nivel european”, totuși, pentru pacientul de rând treburile merg anapoda, căci numai celui ce are ”ochiul dracului” din belșug, i se va reda ceva sănătate; ”Sfinții doctori fără de plată Cosma și Damian” zăcând sub cruce… în calendar.
Este încă o dovadă – a câta?… – că traiul în paradigma lui ”a avea” este falimentar tuturor, în vreme ce ”a fi” bun este soluția.
A fi bun neînsemnând a face fapte spectaculoase, a da bani, a face daruri, cadouri, ci pur și simplu a înțelege, aplicând clipă de clipă năzuințele din încheierea unei rugăciuni nu tocmai cunoscute: cea a ”ultimilor stareți de la Mănăstirea Optina”: ”Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să iubesc, să rabd și să iert”…
Rostirile acesteia sunt în consonanță cu alegația lui Erich Fromm despre iubire: un act unilateral, de voință, de autodisciplină și de sacrificiu; sacrificiul egoului: sediul fricii, al lăcomiei, al mândriei, ostilității, pedepsei și răzbunării etc.
Deopotrivă, năzuințele enumerate vin bine în întâmpinarea convingerii lui Jacques Derrida că ”Singura iertare adevărată este cea pentru faptele de neiertat; restul sunt calcule”.
Isus, iubind și iertând necondiționat, a acceptat sacrificiul suprem: moartea pe cruce.
Acest fapt nu i se cere însă și omului.
Omul bun iubește și iartă necondiționat, însă separația de cel care nu-i înțelege iertarea și iubirea – fiindcă el, bietul, necunoscându-le, nu le recunoaște!… – îi constituie calea necesară și scăparea, întrucât respectul și demnitatea îi sunt întâile îndatoriri față de sine.