Mai mănâncă puștii noștri mămăligă

Am crezut întotdeauna că lucrul cel mai rău care ți se poate întâmpla este acela de a nu te întâlni niciodată cu viața cărților și cu învățătura ori de a rămâne marcat de sechelele vieții de școlar leneș. Copilăria unui școlar lipsit de bucuria de a învăța îmi apare și azi, precum odinioară, ca ceva mutilant. Lipsa de relații prietenești cu școala, cu cartea, îl transformă pe copilul de ieri într-un tânăr și apoi un adult care nu posedă cheia bunelor relații cu el însuși, nu știe lecția armoniei cu ceilalți. Un astfel de produs uman se exprimă adesea doar prin violență, verbală sau fizică.
În plină civilizație a informației și a comunicării, analfabetismul a revenit în forță, deși el coexistă cu kult-grafomania on line din spațiul web. Paradox?
În 2006, un român din doi cu vârsta de peste 15 ani nu citise nici o carte, în timp ce un francez din patru se găsea în aceeași situație. 80% dintre români citesc mai puțin de 5 cărți pe an față de 20% în 1978, în timp ce 38% dintre francezi citesc mai puțin de 10 cărți anual față de 24% în 1973, și asta în afara benzilor desenate – considerate, la rândul lor, literatură. Furnizez date comparative din cele două țări ce se înrudesc prin modelele evaluative, pentru a vă arăta că problema există astăzi nu numai în România, ci și în Occident, unde însă ea nu este chiar atât de gravă și unde intervenția statului în problema educației este energică și de durată. În imediata vecinătate a cititorilor de carte clasică trăiește așa-numita generație Internet, a cărei bază de noțiuni nu este întemeiată pe cunoștințe solide, ci pe semne aproximative, coduri și limbaje, imagini și link-uri ce circulă în mod gratuit pe web. Această formă intuitivă, vagă de cunoaștere și de învățare se bazează pe furnizarea fragmentului în loc de opera integrală, a părții în loc de Tot, a firimiturii în loc de masa de referință totală, a ciobului în loc de oglindă. Mai mult, cu toate aceste relativizări împinse dinolo de tot ce am știut noi până la ora actuală, astăzi a devenit o realitate renașterea… scrisului. Ce fel de scris, însă? Chat-uri, bloguri, SMS-uri, site-uri de schimb, de consiliere, de viață de comunitate etc…Se pare că niciodată nu s-a „scris” atât de mult ca astăzi, însă se scrie folosind tehnici de sfidare a normelor, se scrie am zice desacralizat, fără respectul regulilor gramaticale, se scrie în calambururi codificând voința actorilor de a prescurta și comprima totul, mutilând cuvintele, sensurile, finalitatea lor. Așadar, în afara cărților, scrisul prin „stilul” de mesaje și comentarii este de fapt o profanare ce proliferează în mod anarhic.
Alain Absire, președintele Asociației oamenilor de litere din Franța își pune, ca și mine, întrebarea: cum să te integrezi în lumea de azi, dacă singurul limbaj care se practică este unul aproximativ, codificat și rezervat unei noi populații de analfabeți, care scriu pur și simplu fonetic, așa cum pronunță cuvintele, sau – mai vizibil la români – folosesc abrevieri sau cuvinte inventate în locul celor din dicționarul cel mai recent? Privirea unui ecran pe care se afișează o pagină scrisă, prin viteza de parcurgere și neimplicarea cititorului, nu lasă urme temeinice în mintea elevilor sau studenților. Actul acesta de lectură este impropriu învățării profunde și nu este compatibil cu memoria de durată.
Pentru a mai atenua aceste manifestări ale civilizației tehnologice excesive, în Franța se pune – acut și urgent – problema întăririi rețelei de mediatori de proximitate din educație: școli, librării, biblioteci, asociații de scriitori, evenimente și relee sociale. Toate acestea sunt acum aduse la ordin prin parteneriate și programe intensive. Se recurge mult și la implicarea pe teren a mediatorilor de carte și a scriitorilor, puși în contact cu tinerii, ceea ce înseamnă asigurarea transmiterii de repere culturale colective. Altfel spus, se țese mai bine liantul social, vectorul de expresie orală comună, de solidaridate, care ne lipsește astăzi. Profesorii și scriitorii știu că nimic nu are impact mai mare asupra tinerilor decât contactul direct al acestora cu autorul. E un prilej de dialog, de schimb, de comunicare și de transmitere a valorilor culturale. Surprinși și incitați de ocazia (citește „aventura”) de a se întâlni și cu un scriitor „încă în viață”, elevii se simt uimiți și motivați pentru a observa că acesta nu este un marțian (oare cum așa?), ci un interlocutor care le înțelege perfect limbajele pubertății sau adolescenței. Deși din generații foarte diferite, actorii acestui proces de învățare fac priză între ei prin intermediul cărții și al limbii literare, regăsindu-se datorită acestora și recunoscându-se reciproc ca participanți la aceeași cultură. Este, acesta, un proces esențial de transmitere de valori.
Bugete firave și condiții nu prea favorabile mențin la cote reduse experiențele școlii românești în privința scrisului sau a atelierelor de lectură, de scriere creativă și de critică literară. Situația este atât de gravă, cu mult mai gravă decât cea din Franța evident, încât urgența măsurilor ce trebuie luate în educație este – pe termen lung – o chestiune de supraviețuire a identității naționale, cu atât mai mult cu cât un alt fenomen contribuie la diluarea românismului în neant: populația românească se împrăștie pe glob în mod accelerat, mare parte fiind aspirată de curente multiculturale, experimente geo-politice și fenomene economice asimilaționiste imposibil de contracarat.
Apropo, mai mănâncă puștii noștri mămăliga strămoșească?…Cuvântul românesc „mămăligă” vine din sanscrită, unde sensul era de „legătura mamei”. A mânca mămăligă, așadar, înseamnă un fel de a-ți aminti de mamă. De naștere și de stingere. De nașterea ca și de stingerea unei culturi. Adesea, culturile mici au supraviețuit numai prin numele alimentului ce a hrănit istoria lor națională. Un cuvânt, un aliment, o carte esențială, o învățătură transmisă unui puști, pot menține vie identitatea un popor.
Angela Furtună
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/