Fluxul memoriei (XI)

Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.
Prin 1973, în biroul de la ziar unde lucram cu Ion Răcaru a venit un tânăr student în ultimul an: Petru Drișcu. Era fratele unui critic de artă vestit în epocă: Mihai Drișcu. Petru, Petrică sau Titi Drișcu a dispărut de curând trăindu-și ultimii ani într-o boemie fatală. Inteligent foc, calm, cu un mare bun simț, era sortit unei cariere deosebite. A scris câțiva ani la „Zori noi“, apoi a lucrat la cultură. Am petrecut împreună mult timp. Ne înțelegeam în toate, până la 1990. Cult, dotat pentru scris precum talentatul lui frate, boema lui de sorginte artistică i-a adus multe neînțelegeri din partea unor șefi care făceau inutile apeluri la hărnicie. La începutul lui 1990 regretatul meu prieten Petru Drișcu ar fi trebuit să preia postul de consilier șef la cultură, cum i-a cerut Andrei Pleșu, ministru, care-l cunoștea de mai mult timp. A refuzat în favoarea unui coleg. Trebuia oare? El nu scria articole de ziar, ci eseuri. De aceea nu a fost înțeles în presa locală unde se cereau cantități mari de materiale diverse, mai ales în comunism. Clișee, baliverne etc., etc., pe care le-am scris și eu câtva timp. La cultură, Titi Drișcu a nimerit în mașinăria fantasmagorică a Cântării României, unde alcoolul era prezent permanent. Sigur că nu trebuie să dăm vina pe mediul înconjurător, cum făceau vechii politruci ai realismului socialist. În comunism, acest așa-zis realism socialist, care s-a perpetuat până în 1989, era de fapt un suprarealism socialist, pe care doar genialul Dali l-a înțeles, când i-a trimis o telegramă lui Nicolae Ceaușescu cu ocazia alegerii lui ca prim președinte al României, când a primit un sceptru-buzdugan prezidențial din partea Marii Adunări Naționale. Nu era din aur masiv, cum au crezut unii. Ceaușescu era zgârcit, ca orice copil de țăran sărac. Dacă cineva i-ar fi spus că Lenin a locuit câțiva ani într-o cameră a servitorilor de la Kremlin, s-ar fi mutat într-un apartament. Dar, chiar, de ce activiștii de partid cu funcții mari locuiau în vile? Puțini au trăit în apartamente. În Suceava era la fel. Se constituise deja acea aristocrație muncitorească? Da, activiștii nu erau bogați ca acum, dar erau „aristocrați“. Aveau un spirit de castă foarte dezvoltat. Sunt oameni pe care parcă inteligența și talentul îi sufocă, le taie aripile creatoare. Și Constantin Ștefuriuc și Petru Drișcu au trăit asemenea momente existențiale. Provincialismul îngroapă multe talente
Doi pictori de mare talent au trăit și creat la Suceava zeci de ani până la prematura lor dispariție. Mircea Hrișcă îmi amintește de reprezentanți celebri ai impresionismului, desigur, păstrând proporțiile de rigoare, și asta datorită timpului când a trăit și locului unde și-a dus existența. L-am cunoscut din tinerețe, când era profesor la Școala de Artă din Suceava și ne întâlneam pe teren la Cântarea României sau în oraș. Taciturn, de o modestie rară, marcat de o afecțiune nervoasă care-l făcea trist peste limitele admise. Era un personaj bacovian. Am fost la el în atelier puțin timp după amenajarea lui în blocul de vizavi de Liceul „Ștefan cel Mare“. Sincer să fiu nu înțeleg de ce liceele noastre au optat pentru denumirea de colegiu. Am avut două colegii, „Sf. Sava“ în București și „Național“ la Iași. Erau nume istorice. Liceele trebuiau să-și păstreze această antică titulatură. Mircea Hrișcă dacă ar fi pictat în București, cu puțină publicitate putea ajunge ușor în rândul celor mai talentați pictori din a doua jumătate a secolului trecut. Provincialismul îngroapă multe talente. Era omul care mergea veșnic cu capul plecat, în maniera actorului și poetului Emil Botta. Medita îndelung, dar fără să nu fie atent la cei pe lângă care trecea. Mă simțeam stingher când îl vedeam că se grăbea să mă salute primul. Nu meritam această atenție a unui om deosebit ca el. A fost pensionat medical mulți ani și a sfârșit la Suceava într-un anonimat total.