Fluxul memoriei (VI)

Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.
Perioada scursă de la 1990 se apropie de cea interbelică în privința numărului de ani. Prezentul pare mai comprimat în memoria și percepția noastră senzorială decât trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Anul nașterii fiecăruia este un reper pentru evaluarea evenimentelor istorice. Deși m-am născut în timpul războiului, mă simt contemporan, după primele imagini de copil reținute de memorie, la vârsta de 3 ani, în evacuarea din 1944, cu mai mult de jumătate din secolul XX. În schimb, pomenita perioadă interbelică mi se pare departe undeva în istorie, la primul război mondial sau în secolul al XIX-lea. Este la mijloc și un factor psihologic, pe care nu Freud ci doar Dostoievski, părintele tuturor psihiatrilor și psihanaliștilor, l-ar putea explica. Karl Jung, un alt mare psihanalist, mărturisea direct că singurul de la care a învățat psihiatria a fost Dostoievski. El a fost totuși un elev și un discipol al lui Freud, dar l-a părăsit, așa precum fac toți discipolii din lume. Și eu am învățat multe de la Dostoievski, dar regret că l-am citit în adolescență și asta pentru că mi-a marcat vizibil tinerețea. Să revin însă la oamenii, prietenii, cunoscuții din multele decenii de comunism. După cum am mai amintit anterior, între 1965 și 1990 am cunoscut mulți intelectuali bucovineni, ce nu au avut soarta lui Traian Chelariu, care, deși nu a făcut pușcărie, a lucrat ca hingher în București, intelectuali care și-au continuat în mod miraculos cariera didactică în capitala țării sau în Cluj, Timișoara, Iași. Toți au stat cu frica în sân până în 1965 să spunem, sau 1967 când li s-au recunoscut doctoratele la Viena, Paris, Berlin etc. Toți erau tineri elevi sau studenți la Cernăuți între 1930-1940 când a venit primul refugiu în urma ultimatumului sovietic. În multe ziare și reviste din Cernăuți unii au scris articole naționaliste sau împotriva bolșevismului sovietic. Mulți i-au fost studenți profesorului Traian Brăileanu, cunoscut fruntaș legionar, sau au fost apropiați de gruparea din jurul revistei „Iconar“, considerată a fi de extrema dreaptă. Pericolul cel mare pentru ei a fost între 1945-1960. În orice zi sau noapte puteau fi anchetați. Au avut noroc fiindcă nu au fost demascați în „Scânteia“ de ziariștii ultrabolșevici dar și datorită solidarității între ei. Pe unii i-a ajutat bolșevicul dezertor și spion sovietic Emil Bodnaraș. Este o realitate. Apoi unii dintre ei, precum Titus Cristureanu sau chiar acad. Vladimir Trebici au avut relații bune cu regimul, ajutându-i pe alții. Dar a contat și norocul unora, datorat unor șefi de cadre care ori nu au fost atenți, ori au închis ochii. Șefii de cadre între 1950-1965, chiar mai târziu, erau de regulă secretari de partid și cu o putere de decizie mai mare decât directorii de unități. Am cunoscut concret, în tinerețe, asemenea situație, am făcut această remarcă chiar de atunci. Dar până prin 1960 chiar, șefii de cadre de la comitetele regionale sau raionale de partid aveau puteri extraordinare. Ei cercetau trecutul tuturor activiștilor, inclusiv cel al primilor secretari și raportul lor era decisiv în numirea sau schimbarea acestora. Erau efectiv temuți de toți salariații unei întreprinderi sau instituții. Majoritatea proveneau din rândul muncitorilor, școliți câteva luni pe la așa-zisele școli de partid și, evident, erau inculți, răzbunători, ultradogmatici. Epurările din fostul PRM dintre 1948-1950 s-au făcut pe baza dosarelor pregătite de ei. Vestitele dosare de cadre. Ei au inventat expresia „origine socială sănătoasă sau nesănătoasă“. Eu am avut conflicte cu o șefă de cadre rămasă de prin 1950 în anul 1967. Lumea a cam uitat de activitatea nefastă a șefilor de cadre din comunism.