Președintele Traina Băsescu cere Curții Constituționale să constate faptul că instanțele și-au arogat competențe ce aparțin autorității legislative, prin edictarea de norme juridice, prerogativă ce aparține Parlamentului și în anumite situații, strict delimitate de Constituție, Guvernului. Astfel, Băsescu a înaintat Curții o cerer de soluționare a conflictului de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
„În mod constant, în ultimii ani, instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri judecătorești prin care au dat câștig de cauză magistraților, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenților judiciari și personalului auxiliar care au promovat acțiuni în pretenții, fundamentate pe legislația salarizării din sistemul judiciar. Astfel de procese câștigate au avut ca obiect, cu titlu de exemplu: prima de concediu, sporul „anticorupție”, sporul pentru vechime în muncă, coeficienții de multiplicare diferiți, sporul de «specializare», sporul de «periculozitate», sporul de «confidențialitate», sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, tichetele de masă, sporul de «fidelitate», stimulente, suplimentul «postului», sporul de «permanență»”, se arată în sesizare.
Prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanțele judecătorești și Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit documentului citat, a acționat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv „principiul separației și echilibrului puterilor – Legislativă, Executivă și Judecătorească – în cadrul democrației constituționale”, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.
„Cu toate că principiile care guvernează regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile și adaosurile, pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forță juridică similară legii, respectiv ordonanțe ale Guvernului, simple sau de urgență, în mod repetat instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri prin care au atribuit drepturi bănești personalului din organele autorității judecătorești. Ca atare, reglementarea cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor și al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanțele judecătorești și-au arogat competențe care țin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituțională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuțiilor constituționale ale autorităților publice”, mai notează documentul.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmă această stare de fapt, arată președintele.
„Prin Decizia nr. 36/2007 Înalta Curte de Casației și Justiție a admis recursul în interesul legii statuând că „Dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 se interpretează în sensul că: judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.” Drept motiv s-a reținut „înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalității în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituția României, republicată, cât și dispozițiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”, având în vedere că „A considera că puteau beneficia de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariații din categoria personalului auxiliar, iar nu și magistrații, ar însemna să se încalce principiul egalității în drepturi, ceea ce ar face incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.” Or, trebuie constatat că în cazul magistraților, sporurile au fost incluse în indemnizația stabilită prin act normativ distinct. În prezent, pe această cale, acest corp profesional ajunge să beneficieze de două ori de spor, o dată încorporat în indemnizație și a doua oară ca spor distinct. Argumentul legat de discriminare nu-și găsește justificarea obiectivă întrucât între cele două categorii profesionale există mari diferențe, iar legiuitorul poate să creeze regimuri diferite pentru categoriile profesionale aflate în situații diferite”, a indicat șeful statului.
Astfel, președintele arată că în anul 2000, odată cu reforma în domeniul salarizării anumitor categorii profesionale, printre care și cea a magistraților (prin O.G. nr. 83/2000), s-a avut în vedere introducerea tuturor sporurilor în salariu pentru a se asigura transparența, practica actuală contravenind acestei reguli.
„De asemenea, prin Decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, s-a constatat că «judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică (…) și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001». Or, art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 abrogă expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest drept. În motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „prin emiterea O.G. nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României». Totodată, se stipulează că «(…) verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituție, instanțelor judecătorești. (…) Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în recursul cu a cărui soluționare a fost corect învestită». În mod evident, această instanță și-a depășit atribuția constituțională prevăzută de art. 124 alin. (1) din Constituție, de a înfăptui justiția «în numele legii». Trebuie observat că și chiar dacă Guvernul nu era abilitat expres să abroge un act normativ, totuși, Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001, eventualele lipsuri fiind complinite astfel”, susține șeful statului.
Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că instanțele judecătorești nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeași natură, solicitate de magistrați, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat pe larg în Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea a statuat că dispozițiile acesteia sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că, în atribuțiile instanțelor judecătorești intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative. În acest sens, amintim următoarele Decizii ale Curții Constituționale: Decizia 818 din 3 iulie 2008, Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Decizia 820 din 3 iulie 2008, Decizia 821 din 3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 și Decizia 1325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008.
„Situația prezentată nu este specifică personalului din domeniul judiciar. Instituirea unor drepturi de natură salarială de către instanțele judecătorești tinde să devină o practică generală aplicabilă categoriilor profesionale din toate sectoarele sistemului bugetar”, mai arată documentul citat.
Instanțele judecătorești nu au competența constituțională de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, „misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective”, după cum a statuat și Curtea Constituțională în deciziile menționate, afirmă șeful statului.
Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competențelor constituționale exclusive ce aparțin altei autorități publice, astfel cum sunt acestea precizate în Titlul III din Legea fundamentală, dă nașterea unui conflict juridic de natură constituțională între respectivele autorități.
„Urmările acestor hotărâri judecătorești nu au întârziat să apară și în domeniul fiscal deoarece pe lângă lipsa de previzibilitate bugetară au început să se constate și dezechilibre datorită scutirii magistraților de la plata impozitelor pentru drepturile salariale câștigate în instanță. Or, spre deosebire de alte categorii sociale care plătesc impozite și taxe pentru veniturile pe care le realizează, exceptarea acestei categorii, în lipsa unei norme exprese, contravine prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora «Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege»”, spune șeful statului.
Astfel, Traian Băsescu cere Curții Constituționale să se pronunțe asupra existenței unui conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritatea judecătorească, reprezentată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, generat de modul în care instanțele judecătorești înțeleg să-și exercite prerogativele constituționale în soluționarea anumitor litigii, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, prin crearea de norme juridice, prerogativă ce aparține Parlamentului și în anumite situații, strict delimitate de Constituție, Guvernului.
Autoritățile mai-sus enunțate, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul și Guvernul sunt autorități publice. În consecință, condiția existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autorități publice este îndeplinită.
Conflictul ivit este unul de natură constituțională, purtând asupra atribuțiilor exclusive ale autorității judecătorești, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, după cum reies din Capitolul VI, Titlul III din Constituție și asupra atribuțiilor Parlamentului și Guvernului, pe de altă parte, astfel cum rezultă din Capitolul I și III, Titlul III din Constituție.
Izvorul conflictului îl reprezintă hotărârile judecătorești prin care s-au acordat drepturi de natură salarială în lipsa unor dispoziții legale în vigoare. În jurisprudența sa Curtea Constituțională a soluționat conflicte juridice de natură constituțională ce au avut la bază emiterea unei hotărâri judecătorești. Astfel, prin Decizia nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că nesocotirea de către instanța supremă, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, a unei decizii a Curții Constituționale generează un conflict juridic de natură constituțională deoarece autoritatea implicată este pusă în imposibilitatea de a respecta atât hotărârea judecătorească cât și decizia Curții Constituționale.
„Așa cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Constituționale «Conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor». (Decizia Curții Constituționale 53 din 29 ianuarie 2005)”, mai spune sursa citată.
În cazul prezentat, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești au emis hotărâri judecătorești neținând cont de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Mai mult, arată președintele, deși potrivit art. 142 alin. (1) din Constituția României, doar „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, analizează aspecte ce țin de modalitatea de adoptare a unui act normativ și concluzionează în sensul neconstituționalității acestuia. Procedând astfel instanța supremă și-a depășit sfera de competență, arogându-și puteri ce nu i-au fost conferite de Constituție, Curtea Constituțională fiind singura în măsură să verifice conformitatea legii sau ordonanței cu legea fundamentală.
Având în vedere competența materială exclusivă a Curții Constituționale de a verifica respectarea principiului separației puterilor în cadrul statului de drept și de a asigura supremația Constituției în sistemul juridic normativ, președintele cere Curții – în considerarea argumentelor expuse – să constatate existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a faptului că instanțele de judecată și-au arogat competențe ce aparțin autorității legislative, prin edictarea de norme juridice, prerogativă ce aparține Parlamentului și în anumite situații, strict delimitate de Constituție, Guvernului.
Curtea Constituțională a stabilit ca termen de soluționare a sesizării președintelui data de 13 mai.
Un conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și Executiv a fost reclamat și de magistrați, care au cerut Consiliului Superior al Magistraturii să sesizeze Curtea Constituțională.
CSM a admis să sesizeze CC, însă până marți nu fusese redactată sesizarea către judecătorii constituționali.
