Amintiri din Comunism

Trebuie să-l amintesc și pe germanul Paul Klee, criticat permanent în revistele noastre. Chagall, ajuns în Suceava nume de restaurant, era și el criticat, dar mai blând. În loc să-mi cumpăr mâncare, eu cumpăram aproape toate revistele epocii bolșevice, până în 1964 cel puțin. Până și „Teatrul“ și „Arta plastică“, destul de scumpe, ca să nu vorbesc de cele străine, „Orizonturi“ și „Probleme ale păcii și socialismului“, ca să nu mai amintesc de „Timpuri noi“, care mă ținea la curent cu toată politica mondială, așa cum era văzută de la Moscova. Porumbelul păcii, tipărit într-un mic ecuson de hârtie, l-am vândut, într-o duminică la Suceava, în 1959, când eram la școala de meserii și însoțeam o doamnă contabilă care era delegata Consiliului Femeilor Democrate. Lucra la noi la școală și era soția unui maistru de la Liceul „Ștefan cel Mare“. Era o femeie extrem de frumoasă, pentru că-i făceau curte maistrul H. și tâmplarul mașinist Max Rozenblatt, un tip simpatic și admirator al tuturor femeilor frumoase. Numai cu profesoara Cotter Beatrice, o altă frumusețe, nu îndrăznea să glumească. Max Rozenblatt rostea o versiune originală a imnului femeilor democrate: „Noi femei cu sânii goi (varianta orășenească)/ Noi vrem pace, nu război/ Jos cu-acei ce vor război (varianta țărănească)/ Noi vrem ….. de cioban/ Nu război american“. Acel folclor nou, creat inițial la sate, ajunsese și la oraș. Consiliul Femeilor Democrate era organizat la nivel mondial.
Prin 1958 se tot protesta împotriva imperialismului american, care făcea periodic câte un mic război. Fostul general Eisenhower a terminat războiul din Coreea, a organizat o mică invazie în Guatemala și o altă mică incursiune în Liban. În rest, a oprit atacul englez, francez și israelian asupra Egiptului în 1956, când a fost naționalizat Canalul de Suez, proprietate a englezilor. Americanii voiau de mult să înlăture Anglia din acea zonă. În acei ani, chiar și cei care știau limba engleză, pronunțau fonetic numele lui Eisenhower. Dacă nu știa partidul, nu știa nimeni. Oamenii muncii erau solidari cu partidul.
Să revin la povestea celebrilor noștri ciobani. I-am cunoscut bine, în copilărie. Faima lor din folclor nu-mi era cunoscută. Curios este că guvernul comunist maghiar, aliat și prieten, a publicat prin 1980 o istorie a Transilvaniei în două volume. Teoria lor era cea a lui Roessler, un istoric austriac, care a spus prin 1860 că românii au venit din sudul Dunării, locul lor de formare ca popor fiind triunghiul Skoplje – Sofia – Niș, prin Macedonia fostei Iugoslavii. Avea el mai multe argumente: cuvinte comune cu albaneza, relatări ale istoricilor romani (Dio Cassius), care au scris că dacii au fost distruși până la ultimul, o relatare a unui istoric vizigot, Iordanes, care a scris și el cam tot același lucru în secolul V d.Hr. Istoricii noștri, începând cu cronicarii, apoi Hasdeu, Iorga ș.a. au condamnat, cu fel de fel de argumente, această teorie. Poate ar trebui tipărite și lucrările lui Roessler, dar și istoria maghiară. Dar prietenii noștri maghiari au mai adus un argument legat de ciobanii români. Majoritatea românilor veniți în Ardeal, spun ei, s-au ocupat cu creșterea oilor, bărbații fiind ciobani. Datorită consumului de brânză de oi, natalitatea românilor a crescut an de an vertiginos, prin secolul al XVIII-lea ei fiind cei mai numeroși. Sigur că ungurii au dat vina pe prolificii ciobani, astfel ei intrând în folclor încă din secolul al XIX-lea. Ciobanii din Costâna nu aveau decât 2-3 copii, sau chiar deloc. În fine, imnul femeilor democrate din anii 1950-1960 este o mostră reușită de folclor nou, deși ușor licențios.
Până acum nu am folosit sau nu am amintit de cel mai uzitat cuvânt românesc în anii 1950-1965 și cu mai mică intensitate chiar și în epoca de aur, între 1975-1990. Cuvântul este reacționar. Vocabula, ca s-o numesc lingvistic, avea multe înțelesuri și efecte concrete. În 1950, cine era numit reacționar de un activist într-o ședință, aștepta seara mașina neagră, adică dricul securității, în vârstă de doar doi ani atunci. Dar reacționarul scăpa uneori cu o critică și alte măsuri administrative, când era vorba de influențe reacționare, asta chiar pentru activiști, muncitori, chiaburi, funcționari. Artiștii de toate felurile erau suspectați permanent de influențe reacționare. Toată clasa burghezo-moșierească, găzduită la pușcărie, era reacționară genetic, inclusiv rudele până la gradele 3-4. Evident că artiștii care au fost reacționari în regimul burghez erau cazați și ei în pușcării. Țăranii nu spuneau pușcărie, pentru ei neologism atunci, ci închisoare sau „cremenal“ sau „mititica“, ultimul cuvânt argotic. Suspectați de influențe reacționare erau și scriitorii vânduți bolșevicilor, cum spunea vestitul contabil Berlaga. Evident, imperialiștii erau reacționarii cei mai odioși. Despre reacționari vorbea și Conu Leonida, în piesa lui Caragiale. În principiu, reacționarii se opuneau progresului, dar în comunism, dacă erau asimilați cu dușmanii poporului, soarta le era pecetluită. Reacționară era, evident, și arta lui Picasso pentru bolșevici, dar aici au fost foarte diplomați, cum am văzut. În perioada lui Gheorghiu-Dej, artiștii plastici de mare talent, precum Ciucurencu, Ghiață, Ladea etc. au pictat și muncitori forjori, lăcătuși etc. Atâta voia partidul de la ei. Nu i-au pictat pe Chivu Stoica, Drăghici, Bodnaraș etc. Nici pe tânărul Ceaușescu.
Ioan Pînzar