Amintiri din Comunism

Apoi au venit, cum am mai spus, băștile: cele simple, muncitorești, de 13 lei, și cele groase, mari, cu căptușeală, pentru iarnă, cum purta maestrul Arghezi. Interzisă era ultraburgheza lavalieră. Numai celălalt maestru, Sadoveanu, o purta, la fel ca Arghezi. Scriitorii cominterniști bolșevici se îmbrăcau precum activiștii de partid. Oricum, la modă era paltonul, pardesiul cu căptușeală, lodenul fără căptușeală și fără suporturi la umăr și, evident, costumele la două rânduri. Erau din lână și se cumpărau în rate. Nu-mi amintesc exact când s-a abandonat bascul sau șapca subțire de vară. Prin 1950 era încă obiceiul interbelic ca bărbații să poarte vara pălării, mai înainte și baston. În comunism s-a abandonat, deci, pălăria. Doar prin 1962-1964 s-a început a se umbla cu capul descoperit vara. Se încheia perioada interbelică și multe alte secole. Prin 1950 încă bărbații și femeile dormeau având capul acoperit cu ceea ce se numeau scufii, vezi conu Zaharia și tanti Mița ai lui Caragiale. Casele, fiind încălzite cu lemne sau chiar cu cărbuni, se răceau spre dimineață. Pentru prepararea mâncării la oraș se foloseau lămpi cu gaz, dar erau și bucătării cu plită, ca la țară. Sigur că în timpul regimului burghezo-moșieresc domnii cu stare, doctori, profesori, avocați, funcționari de rang înalt aveau servitori și servitoare. Cam cum a avut bonă în copilărie și fostul președinte al Senatului, Mircea Geoană. Dar mulți domni mai în vârstă de la orașe, chiar prin 1950-1960, foloseau oalele de noapte pentru nevoi fiziologice. Trebuie să recunosc că m-au cam descumpănit. Eu, care am crescut cu improvizații de closete în fundul grădinii am avut surpriza neplăcută, la fel ca și mama, să văd așa ceva în casă, în blocul la care râvneam cu toții atunci. Și tovarășul prim-secretar Țurcanu Enea, când locuia în casa de pe str. Dragoș Vodă nr. 9, avea canalizare, ca și noi, cei din clădirea învecinată, adică elevii școlii de meserii. Dar în internatul de vizavi, unde locuia și directorul, nu aveam decât instalație de apă curentă. În rest, fundul curții… Blocurile noastre din 1960 erau precum cele construite în Roma filmelor neorealiste sau în alte țări ale Europei. Căldura și apa caldă, baia sau dușul sunt un fel de cuceriri ale habitatului urban. Evident, marile orașe de la noi aveau blocuri încă din perioada interbelică și instalații de apă, inclusiv canalizare pentru closete încă din secolul al XIX-lea. Și clădirile din zona pieței centrale, Karl Marx și Ștefan cel Mare aveau în 1950 apă curentă și canalizare, dar nu direct în apa Sucevei, ci în pârâiașul Cacaina.
Pe str. Karl Marx locuiau pe atunci numai evrei. Jos erau magazinele de stat, spațiul fiind evident naționalizat, iar locatarii proprietari erau la etaj. Dar nici nu știu dacă mai erau proprietari. Oricum, nu plăteau chirie. Când au plecat, au lăsat totul statului, renunțând la cetățenia română la tribunal. Mai târziu, în timpul lui Ceaușescu, când a apărut problema celebră a clauzei națiunii celei mai favorizate în comerțul cu SUA, s-a permis și cetățenia dublă. Această clauză era o armă a războiului rece între SUA și țările comuniste, în frunte cu URSS. Ea avea un amendament, cu numele a doi senatori americani, care cerea dreptul de emigrare a evreilor din țările lagărului socialist. După războiul israeliano-arab de 6 zile, din 1967, URSS și celelalte țări socialiste, inclusiv Iugoslavia lui Tito, au rupt relațiile diplomatice cu Israelul. RSR însă, în frunte cu secretarul general al PCR, a menținut relațiile și tot în acel an a restabilit relațiile diplomatice cu RFG. URSS le avea din 1955, deși propaganda sovietică condamna cu asprime unele declarații revanșarde vest-germane, care au încetat de abia în 1974, când a venit la putere Willy Brandt, cel care a recunoscut și frontiera Oder-Neisse cu Polonia și celelalte pierderi ale Germaniei: regiunea sudetă în Cehoslovacia și zona Kaliningrad, parte a Prusiei Orientale. După război, cele mai mari strămutări de populații forțate, făcute cu duritate, au fost cele ale germanilor din Polonia și Cehoslovacia. Ce s-a întâmplat în Iugoslavia după 1990 a fost la o scară mică. Germanii învinși, care l-au urmat pe Hitler în războiul lui monstruos și absurd, au suferit multe după 1945. Până în 1948-1949, când s-a intensificat războiul rece, iar vechii aliați deveneau noi adversari, ceea ce-și dorea Hitler în 1944. Începutul se profila încă de atunci, chiar mai înainte. Churchill îl avertiza încă din 1942 pe Roosevelt că URSS va domina Europa după încheierea războiului, ceea ce președintele american chiar dorea. Deschiderea unui front în Balcani nu era o idee rea. Americanii însă, după Germania și Japonia, aveau un alt inamic: imperiul britanic, adică colonialismul. Aici s-au înțeles perfect Stalin și cu Roosevelt.
Ioan Pînzar