Limbajul politic încearcă să ne calmeze în cazul în care autoritățile urmează să ia măsuri care ne afectează nivelul de trai. Unul dintre cei mai utilizați termeni care înlocuiesc, în comunicatele sau în interviurile livrate către „poporul de votanți”, brutalele afirmații precum reducere, tăiere, creștere de taxe sau reduceri de personal este austeritate. La fel cum, pudic, se numeau măsurile dure din perioada Marii Crize Economice din 1929–1933 drept „curbe de sacrificiu”. Groaza politicienilor față de posibile pierderi de voturi în urma unor măsuri nepopulare (uneori chiar necesare) se manifestă și prin utilizarea unui limbaj diplomatic, dar care nu mai convinge nici măcar membrii de partid. De ce nu sunt sinceri este, pentru mine, un mister. Vorbind astfel, pierd credibilitate și enervează. Minte de politician de Dâmbovița!
Economia, societatea în ansamblu, nu se dezvoltă liniar decât în statele cu regimuri autoritare, de unde primim rapoarte oficiale de creșteri constante (5% obligatoriu în China). Să le credem? Cât credeam și „raportările cu mândrie” ale PCR de până în 1990. Creșterea, stagnarea sau recesiunea sunt într-o evoluție ciclică, determinată de factori multipli, interni sau externi. Înțelegerea legilor nescrise care guvernează viața economico-socială și adaptarea la cerințele lor pot determina o valorificare optimă a oportunităților de creștere sau o îndulcire a pilulei amare din perioada de stagnare sau recesiune. Este necesar și curaj în asumarea răspunderii politice pentru măsurile dure, specifice perioadelor dificile, care generează, normal, și costuri electorale. Câștigi, păgubești, politician te numești.
Evoluția economică și, implicit, socială, administrativă, culturală sau în diplomație a fiecărei națiuni real democratice și care s-a adaptat cerințelor pieței este în salturi: creștere, stagnare (eventual recesiune, în cazuri extreme), ajustarea economico-socială la noile cerințe și reluarea avansului în dezvoltare, în mod repetat și la distanțe diferite în timp. „Construcția capitalismului” are momente de avânt de care beneficiază aproape toți, dar cei bogați își iau partea leului (perioada de supraîncălzire economică, generatoare de inflație și măsuri pentru stoparea ei), afectați fiind din nou toți, dar mai dur cei cu venituri mici, și apoi perioada de stagnare (recesiune), când cei mai loviți sunt cei vulnerabili. Nimic nu poate opri sau bloca pe termen lung această evoluție a societății umane. Încercările regimurilor totalitare, în special comuniștii, de a interveni în legile nescrise ale economiei s-au soldat cu prăbușirea sistemului (vezi 1989 în Europa de Est).
Revenind la austeritate, trebuie să spunem – și nu cred că greșim – că este un rău necesar, pe moment, care evită o catastrofă ulterioară. Practic, în perioada de austeritate se reglează mecanismele economice în funcție de influențele noi apărute pe piață (prețul materiilor prime sau al energiei, monopolurile instituite de unele țări privind produsele ”sensibile”, perturbări ale rutelor de transport etc.). La aceste provocări, considerate negative în bună parte, se adaugă și explozia noutăților tehnologice generate de cercetare-dezvoltare (un supermotor al dezvoltării actuale) și punerea lor în practică, în timp record, care are rol clar pozitiv, dar și schimbă puternic ciclul economic și tehnic. Nimic din cele de mai sus nu putea fi prevăzut, iar acele momente de recalibrare a evoluției economiei și societății sunt un prilej de cuprindere a lor în mecanismul atât de complex al dezvoltării.
În România, cu o populație total nepregătită pentru economie de piață (cu bune și rele), austeritatea generează panică la toate nivelurile. Conducătorii sunt, în mare majoritate, total nepregătiți și au reacții slabe, nepotrivite sau chiar tâmpite. Opoziția speculează vesel și ticălos, fără a oferi soluții alternative. Că așa-i la noi.
