Am vești încurajatoare: cică primăvara cea adevărată vine sigur. Azi-mâine, dacă nu cumva a și sosit. Semne: au țâșnit florile zarzărilor, din buza șanțului ne zâmbește galben câte un ochi de păpădie, s-au dezmorțit și gâzele, ce mai, gata, e primăvară. Greu s-a mai urnit! Încă o săptămână de ploaie, și gata! Mai știi, poate o fi adevărat că încălzirea globală lungește și asprește iernile…
Vestea că au ieșit zbârciogii a percutat imediat amorțita capsă a hibernării leneșe, teleportându-ne, mai întâi visat, în inima pădurii – o mână de orășeni care se iluzionează că mai pricep semnele mamei natura și că relația român-codru a rămas aceeași de odinioară. Baladescă, adică.
Cum am copilărit prin obcinele Bucovinei, culegând cu tata bureți încă de la vârsta ghiozdanului, s-ar zice că mi-e aproape meșteșugul ciupercăritului. Afară de un singur capitol: zbârciogul, căruia mi-a displăcut întâi de toate înfățișarea: cea mai delicioasă ciupercă din lume, că așa o consideră cărțile de specialitate, este întâi de toate teribil de urâtă. Căciula lui boțită pare un accident hazliu, o eroare premeditată, menită să înșele prin înfățișarea dumisale modestă și oarecare, taman cât să-ți fie mai greu a decide căreia dintre cele 70 de specii europene cu înfățișare asemănătoare și comestibilitate de la „excelentă” la „mortală” ți-a ieșit în cale.
Pe vremuri, inginerul Fritz C. de la Ocolul Broșteni, care m-a învățat să caut zbârciogul nu aiurea prin codru, ci mai ales în postatele de molid spuzite cu plopi cenușii, n-avea nici urmă de îndoială când așeza zbârciogul în coș aproape fără să se uite la captură, – mie mi-au rămas spaimele și-azi, cum să deslușești între ele speciile de Morcella, câtă vreme ba se aseamănă prea tare, ba deloc? (De altfel, abia vreo două secole în urmă s-a descoperit nocivitatea zbârciogului, care, de-i soi rău, abia după două-trei zile își arată colții și-ncep intoxicațiile.) Dar să nu punem răul înainte…
Mai an, dotați cu saci de plastic, iată-ne în nesfârșitele păduri ale Dobrovățului. Nevastă-mea instalase două lighene pe terasă – „speli zbârciogii acolo, nu stropești prin toată casa”. N-am avut privilegiul să fim singurii în codru: pe marginea drumului sunt parcate o mulțime de mașini. Nu-s toți veniți după întâia ciupercă a primăverii, cei mai mulți culeg leurdă, buruiana care a năpădit fiece metru pătrat, umplând văzduhul cu răsuflarea-i duhnind a usturoi stătut. „Aiul ciorii” (de la allium – usturoi) stăpânește autoritar primăvara pădurilor încă din Neolitic. La Roma i se spunea „herba salutaris”, denumire sugerând buchetul de însușiri medicinale ofertat cu generozitate de modesta leurdă. Se zice că americanii o cultivă ca să scoată din leurdă… zahăr – cum să obții zahăr din usturoi, mai greu de priceput, dar americanii ăștia sunt capabili de toate minunățiile (mai puțin scoaterea iranienilor din Ormuz).
Numai că din pricina matusalemicii buruiene, crescută deasă-perie, nu mai ai cum zări zbârciogul. A trebuit să aflăm zone mai chele și mai înalte, faine și ele, ca orice trup de pădure înmugurită, dar spuzite cu peturi și pungi de plastic ajunse numai Dumnezeu știe cum în asemenea cotloane ascunse. Cât despre zbârciogi – ioc. Întrebăm un cioban dacă au ieșit. „Or ișât, da-s rari”. Și mi-am amintit de abundența unui episod din copilărie: la câțiva zeci de metri în spatele gării bucovinene Ilișești, cocoțat pe-o cioată, îi indicam lui taică-meu cu degetul roată-n prejur, care-s hribii cei mai falnici, să nu se-ncurce cu mărunțișuri. O, tempora! Acum, hribul are ciubote roșii (odată, la o ediție a Festivalului Hribului de la Vama, n-au lipsit decât… hribii!) și s-ar zice că ajunge mai degrabă în locantele italiene decât în tigaia localnicilor.
Bogăția de ciuperci a fost pe când povestea spune; acum, după prima ploicică, alergi să găsești câte-un popenechi, o „urechea Iudei”, o mână de nicoreți, toamna generoasele ghebe ori, la discreție, cașul ciorii. La Dobrovăț, operațiunea Zbârciogul nu s-a soldat, în pofida serioaselor strădanii de jumătate de zi, decât cu o singură captură, îndelung apreciată și entuziast fotografiată din toate unghiurile: un exemplar frumos și sănătos de zbârciog moldav, negru-maroniu, cu pălăria contorsionată precum circumvoluțiunile unui savant atomist. I-l arătăm victorioși ciobanului cu bascheți și telefon mobil: „Bade, pe unde mai sunt de-ăștia?” „Da´ la ce vă trebuie?” Halal întrebare! „Șefilor, păi aista-i zbârciog gras.” Foarte bine că-i gras, de ce să nu fie gras? Cum în pregătirea operațiunii am vânturat internetul, împerecherea de vorbe „zbârciog gras” a-nceput, totuși, să sune suspect, amintind rubrica „comestibilitate: mortală”.
Cel care capturase piesa cu pricina refuză să se dea bătut: „Nici vorbă, e ciuciulete, adică morchella esculenta, ori, în cel mai rău caz, zbârciog corcit. Uitați-vă ce catifelată e pălăria!” „A hi ea catifelată – râde câș ciobanul – numai că ortul popii îl dai nesmintit”. Amicul scoate din rucsac tableta și, cum releul e aproape, pe culme, intrăm pe Google. De unde aflăm despre helvella lacunosa, adică zbârciogul negru, leptopidia elastica (zbârciogul văratic), helvella crispa (zbârciogul creț) și tot neamul lor, unul mai comestibil decât celălalt – evident, dacă-i elimini pe cei otrăvitori. Ciobanul nu se mai satură să admire ciupercile pe sticlă: „Io-te ce faine-s, tu le-n maiul lor!”
Autorul importantei și unicei capturi descoperă că lumina cade prea pieziș ca să putem distinge adevărata culoare a falnicului zbârciog și adicătelea de ce n-ar fi un mordella rotunda? „Uitați-vă la șanțurile longitudinale și la alveolele pălăriei.” Numai că, până la urmă, s-a decis în conclavul științific din inima pădurii: otravă! Așa că renunțăm la unica noastră captură. Ciobanul cu bascheți ne îmbie să luăm niște leurdă, ca să nu ne întoarcem chiar cu mâna goală și, arătând cu încântare la ciupercile de pe ecranul tabletei, concluzionează: „Nu mai bine le vedeați de-acasă?” Zbârci!
De-atunci, nu m-am mai dus după zbârciogi. Poate, cine știe, primăvara asta…
