Maria, refugiată și voluntară la Vama Siret: “Simt că e un vis rău, nu îmi vine a crede că asta se întâmplă cu noi și tare vreau să mă întorc acasă, să revin la viața care a fost!”

Printre voluntarii de la granița cu Ucraina, care se implică în gestionarea uriașei crize umanitare cauzată de război, se numără și refugiați. Sunt ajutați de cei de aici și îi ajută la rândul lor pe cei care vin din urmă, înghețați, obosiți, speriați și disperați.

“Sunt în România din 24 februarie, din prima zi în care la noi a început războiul”, spune Maria Pojolca, o tânără frumoasă, prezentă zi de zi în Vamă, la Siret, de aproape două săptămâni.

Până să izbucnească războiul Maria era studentă la medicină, în anul VI, la Cernăuți și habar nu avea ce viață frumoasă trăia. Așa e de obicei, învățăm să apreciem lucrurile, oamenii ori stările, doar atunci când nu mai sunt…

“Tare am vrut să rămân, să ajut oamenii din Ucraina la mine acasă. Nu am avut posibilitate să rămân, încât, când am venit în România, în primul rând am căutat oameni ca mine, din Ucraina, care vor să ajute. Am găsit la Siret, unde vin camioanele cu ajutoare umanitare, sortăm produsele și trimitem în Ucraina, în diferite orașe”, spune Maria, care ajută mai mult cu traducerea și întocmirea documentelor, pentru a fi trimise ajutoarele în Ucraina.

Are două săptămâni de când e plecată de acasă și nu s-a împăcat cu ideea că e refugiată.

“Simt că e un vis rău, nu îmi vine a crede nici până în ziua de azi că asta se întâmplă cu noi și tare vreau să mă întorc acasă, să revin la viața care a fost. Când îmi aduc aminte, înțeleg ce viață grozavă și tare bună am avut, tare aș vrea să mă întorc să fie tot bun, cum a fost până acum.Tare aș vrea să mă întorc la viața mea, așa cum era când era totul bine în Ucraina”, spune ea cu lacrimi în ochi.

Deocamdată stă la Rădăuți, la cunoștințe ale părinților ei, care s-au oferit să-i găzduiască, de la bun început, iar de acolo merge zilnic la frontieră, la Siret.

Aproape de țara în care locuia și din care a fost nevoită să fugă…

“Acolo la frontieră sunt tare multe rânduri de oameni, multă lume care stă și așteaptă în frig...Sunt mulți care au pierdut case, apartamente, trebuie să lase tot, toată viața lor, să fugă din casele lor ...e foarte, foarte greu...Vreau să se gătească tot ce e acum, să ne întoarcem la noi acasă și să construim o țară așa cum a fost”, spune Maria, care mărturisește că a fost uimită de ajutorul oferit de români ucrainenilor.

“Cât o să trebuiască ajutorul meu, voi continua să îl ofer. Sper că degrabă va fi totul bine, se va găti războiul și fiecare se va întoarce la serviciul lui, treaba lor, să se ocupe de ceea ce le place. Sper că va fi totul bine…”, spune tânăra cu voce pierdută și tristețe în ochii mari, încărcați de lacrimi pe care le varsă zilnic.

Nu e doar un vis rău, ci un coșmar, trăit de zeci de milioane de oameni, într-o lume care nu credea că un război, ca pe vremuri, mai este posibil.