Imunitatea înnăscută, patrimoniu comun al organismelor animale

Jules Hoffman, laureat al premiului Nobel pentru medicină pe 2011, şi Jean-Luc Imler, cercetător la Universitatea din Strasbourg, consideră că imunitatea înnăscută este un patrimoniu comun al organismelor animale şi explică felul în care evoluţia speciilor a fasonat sistemul nostru imunitar.

Rezistenţa remarcabilă a oamenilor în faţa microorganismelor este susţinută prin două tipuri de reacţii imunitare. Una, denumită înnăscută, este comună tuturor speciilor de animale, iar cealaltă, denumită adaptativă (dobândită), a apărut mult mai târziu, pe parcursul evoluţiei, informează lefigaro.fr.

Pentru a pătrunde în corp, microorganismele trebuie să treacă mai întâi de barierele tisulare (epiteliale), aflate la inferfaţa cu exteriorul, în special în plămâni, tubul digestiv, aparatul urogenital şi piele. După această etapă, ele se confruntă cu un veritabil arsenal de molecule şi de celule sangvine (macrofage, globule albe neutrofile, celule dendritice) care vor să le distrugă, prin fagocitoză.

Celulele sangvine au alte arme de apărare. Ele posedă într-adevăr mecanisme de recunoaştere (receptori) care se fixează pe structuri tipice ale microorganismelor: motive repetitive de zaharuri sau grăsimi complexe, prezente la suprafaţa bacteriilor sau a ciupercilor, sau secvenţe de acizi nucleici specifici virusurilor.

Recunoaşterea structurilor microbiene de către receptori activează o cascadă de semnale în rândul celulelor, care declanşează reacţia multor gene ce sintetizează proteine. Aceste fenomene sunt în general foarte rapide şi permit organismului să dispună, după câteva ore, de un evantai larg de arme, inclusiv de antibiotice peptidice capabile să se opună în mod direct invadatorilor microbieni.

Alte proteine induse în timpul acestei reacţii înnăscute joacă rolul de mesageri (citocine) şi de stimulatori, care vor declanşa reacţia adaptativă. Aceasta se bazează pe un grup de celule sangvine diferite de cele ale imunităţii înnăscute: limfocitele B şi T. Primele produc anticorpi, iar cele din a doua categorie fie distrug celulele infectate din organism, fie ajută întregul grup de limfocite să răspundă eficient în faţa infecţiei.

Activarea reacţiei adaptative de imunitate înnăscută este crucială pentru o bună apărare imunitară la mamifere.

Pe plan medical, se ştia de mult timp deja faptul că un vaccin are nevoie pentru a fi eficient, pe lângă substanţa contra căreia vaccinul este dirijat (antigenul) şi de prezenţa unor adjuvanţi. Oamenii de ştiinţă ştiu în prezent că recunoaşterea acestor adjuvanţi de receptorii imunităţii înnăscute permite activarea limfocitelor prin intermediul citocinelor şi a substanţelor denumite costimulatoare.

Cunoştinţele savanţilor au progresat enorm în ultimii 20 de ani în acest domeniu, în special după identificarea receptorilor imunităţii înnăscute, precum receptorii de tipul Toll (TLR). În număr de zece la oameni, aceşti receptori situaţi în membranele celulare recunosc bacteriile, ciupercile, virusurile şi chiar anumiţi paraziţi. Alţi receptori localizaţi în centrul celulelor recunosc acizii nucleici sau diverse structuri microbiene susceptibile de a produce inflamaţii.

Cunoştinţele nou dobândite le-au permis savanţilor să înţeleagă faptul că mecanismele profunde ale imunităţii înnăscute sunt comune tuturor organismelor animale de pe vremea bureţilor de mare şi până la apariţia omului şi că ele au apărut odată cu organismele multicelulare, probabil în urmă cu un miliard de ani. Progresele obţinute deschid, printre altele, noi orizonturi în domeniul biomedical, precum căutarea de adjuvanţi mai performanţi, identificarea cauzelor şi prevenirea reacţiilor autoimunitare şi a alergiilor, controlarea inflamaţiilor şi a şocurilor septice şi, foarte recent, imunoterapia.