„De te voi uita, Ierusalime…”

La Editura Doxologia a apărut volumul Înalt­prea­sfinţitului Serafim, Mitropolitul românilor din Germania, Europa Centrală şi de Nord, intitulat: De te voi uita, Ierusalime… - sau Ortodoxia trăită în Occident - (Iaşi 2018, 276 p), o lucrare dedicată vieţii duhovniceşti a creştinului ortodox de astăzi. După ce, în 2016, autorul aduna în volumul Sfinţii printre noi însemnări despre marii duhovnici români din ultimul secol, noua apariţie editorială înmănunchează o serie de conferinţe şi articole scrise cu precădere la solicitarea instituţiilor eclesiastice sau universitare occidentale, doritoare să aprofundeze diferite domenii ale spiri­tualităţii ortodoxe.

În prefaţa cărţii sale, Mitropolitul Serafim îşi motivează ti­tlul, preluat din versetul 5 al psalmului 136, pe dorinţa nestrămutată de a rămâne întotdeauna slujitorul românilor ortodocşi aflaţi departe de pământul unde s-au născut. Cu onestitatea-i caracteristică, ierarhul septuagenar enumeră calităţile prea des uitate ale românilor, fără a omite defectele neamului. Părăsirea în masă, de către români, a patriei-mamă aduce cu sine „pericolul pierderii identităţii de neam şi de credinţă”. Această primejdie se materializează în uitarea credinţei, care aduce cu sine alungarea firescului din viaţa oamenilor. Însă, plin de nădejde, autorul notează: „Aşa precum pe evrei în timpul exilului în Egipt şi apoi în Babilon i-a salvat credinţa, tot credinţa ne va salva şi pe noi, românii...” (p. 8). Însă dat fiind că noi, creştinii, nu ne putem înţelege niciodată ca prac­ticanţii unei credinţe închise în sine, între datoriile românilor ortodocşi stabiliţi în Occident se enumeră aceea de a transmite credinţa urmaşilor şi de a o face cunoscută celor de alte confesiuni, lângă care locuiesc, altfel spus, de a fi totodată mărturisitori şi misionari.

Volumul De te voi uita, Ierusalime... conţine texte scrise de Mitropolitul Serafim pe parcursul a 30 de ani de arhierie în Occident şi reprezintă o introspecţie a credinciosului ortodox, pus în faţa provocării de a se autodefini în raport cu alteritatea vest-europeană. Acesta este motivul pentru care arhiereul, ca garant apostolic al credinţei dreptmăritoare, revine constant asupra unor învăţături care îl definesc pe creştinul ortodox şi spiritualitatea sa cu totul unică: „Rugăciunea făcută cu atenţia concentrată în inimă, asceza postului şi a unei vieţi cumpătate din toate punctele de vedere, lupta împotriva păcatului şi pentru despătimire, răbdarea necazurilor, slujirea semenilor, sinergia sau împreuna-lucrare a credinciosului cu harul lui Dumnezeu” (p. 8).

Articolele sunt ordonate nu cronologic, ci tematic, pornind de la definirea generală a spiritualităţii ortodoxe trăite în Occident, în diferitele sale aspecte (expuse în patru prelegeri şi un interviu) şi continuând cu aprofundarea a ceea ce constituie miezul vieţii creştine: curăţirea interioară pentru unirea cât mai intimă cu Hristos. Tocmai de aceea, următoarele şase texte tratează Tainele de căpătâi ale Bisericii: Spovedania şi Împărtăşania, care interesează pe de o parte pe preoţii Bisericii, care primesc sfaturi despre administrarea lor în comunităţile parohiale de astăzi, dar şi pe credincioşi, care primesc răspunsuri la întrebări referitoare la înţelesul acestor Sfinte Taine. S-ar putea spune pe bună dreptate că aceste contribuţii de teologie pastorală se pot constitui într-un mic manual practic al preotului, dar şi al candidaţilor la preoţie, care primesc învăţături de mare folos în viitoarea slujire a lui Hristos din scaunul de spovedanie şi de la Masa Jertfei celei nesângeroase. Sunt tratate subiecte precum: ritmul spovedaniei, iconomie şi acribie în canoanele duhovnicului, acordarea sau neacordarea binecuvântării pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, rara sau deasa împărtăşire, dar şi teme foarte specifice, precum spovedania preoţilor şi a credincioşilor în diaspora.

A treia parte a cărţii tratează alte teme de mare importanţă în viaţa creştinului ortodox din diaspora, însă acestea sunt tot atât de valabile şi pentru credinciosul de acasă, care doreşte să îşi lămurească propria credinţă: importan­ţa rugăciunii şi practica ei în viaţa de zi cu zi, locul Maicii Domnului în Biserică, redescoperirea impor­tanţei textului Sfintei Scripturi, precum şi teme deosebit de sensibile astăzi, într-o lume supusă secularizării: cununia, divorţul, protejarea mediului înconjurător, provocările credinţei în contextul contactului din ce în ce mai des cu cei de altă credinţă sau cu cei care şi-au pierdut credinţa. Micul tratat de teologie trăită în lumea contemporană se încheie cu o cugetare la moarte. În faţa spaimei provocate de sfârşitul vieţii, ierarhul notează: „... în Tradiţia ortodoxă, moartea nu este înfricoşătoare. Pentru cei cu adevărat credincioşi, moartea este chiar familiară (…) pentru că gândul la moarte ne împiedică să păcătuim”. Discursul nu se încheie însă în notă negativă, fiind­că: „... tradiţia pomenirii celor adormiţi este foarte dezvoltată tocmai datorită credinţei puternice în nemurire şi a iubirii care ne uneşte unii cu alţii şi pe toţi cu Hristos, Care este mai tare decât moartea...” (pp. 275-276)

Dincolo de provocările credinţei şi temerile apocaliptice ale veacului de azi, învăţăturile ierarhului făgărăşean au menirea de a-l readuce pe creştin pe temelia tare a celor care trăiesc veşnicia încă de aici, alături de Dumnezeu: „Cei care fac efortul de a cunoaşte adâncurile mistice şi frumuseţea spiritualităţii ortodoxe se îndrăgostesc de ea şi îşi schimbă viaţa, integrându-se în Biserică şi trăind după toate exigenţele ei. Căci Biserica este «stâlpul şi temelia Adevărului» care ne face liberi” (p. 9).

(Sursa: Ziarul Lumina)